Bio-dansul

Nu cunosc denumirea in romana asa ca am indraznit si i-am spus Bio-dansul. E ceva despre care imi povestea un amic acum 3 ani si mai bine, imediat dupa ce s-a nascut Bendis. Era un barefooter, a venit la noi intr-o vizita, ne cunosteam de pe un forum de parenting in italiana. A venit din Lugano ca sa ne cunoasca. Si in timp ce-o alaptam pe Bendis el dansa cu Felix, se lasa condus de muzica, repargurgea un parcurs, de aceasta data langa Felix, incercand sa construiasca ceva ce i-a lipsit candva, daruind si primind. Fain, acum ca povestesc mi-e asa un dor de el, nu mai stiu nimic despre el, Andrea.

Ei, si el mi-a povestit despre biodanza si ma indemna sa dansez cu copiii, nu tehnic, nu cautat ci sa ma abandonez acestora, sa le permit sa se abandoneze mie pe ritmuri dragi mie, copiilor, ritmuri care ne-au domesticit.

Biodanza. Parcursul care conduce inspre sanatate (eu cand ma refer la sanatate am in vedere un sens plenar, sanatatea psihoafectiva, sociala, emotiva, pe langa cea fizica, tot!) e cel care permite, ne permite sa exprimam toate potentialitatile noastre de baza, care in biodanza sunt: vitalitatea, sexualitatea, creativitatea, afectivitatea si transcendenta.

Potrivit lui Rolando Toro, creator al Sistemului Biodanza, potentialul nostru genetic se  exprima in jurul acestei trame compusa din 5 functii, comune fiecarei persoane a carei dezvoltare e legata de experientele pe care le-a trait in prima copialarie si pe care le uita, dar care o urmaresc pentru toata viata sa in ceea ce priveste comportamentul sau, sanatatea sa existentiala.

Vitalitatea e in relatie cu primele experiente de miscare, primele perceptii ale energiei vitale.

Sexualitatea e in relatie cu diversele deprivari subite in prima copilarie si e data de tipul de contact fizic avut in aceasta perioada.

Creativiattea e in relatie cu libertatea avuta in prima copilarie, libertate de-a explora lumea, de-a expreimenta viata si pe sine.

Afectivitatea e in relatie cu sensul interior de siguranta si hranire a acestuia de catre persoana care s-a ingrijit de copil. Depinde de faptul, masura in care se putea sau nu trai senzatii de armonie existentiala, de masura in care se participa activ in ambient.

Toate persoanele dezvolta de-a lungul cursului vietii lor toate aceste cinci functiuni fundamentale. Din pacate unele fixeaza un aspect, o functiune in maniera pregnanta in defavoarea celorlalte. Biodanza favorizeaza, stimuleaza acele functiuni care sunt putin dezvolatate in scopul de-a le (re)integra persoanei, de-a le armoniza, echilibra intre ele.

Acest post mi-a fost inspirat de Daniela, careia ii place mult Mercedes Sosa pe muzica careia cunosc persoane dragi mie care practicau Bio-dansul.

Ceea ce faci tu, Daniela, cu fetita ta, ii canti, te lasi miscata interior, ca pe urma sa te lasi condusa exterior, muzicii lui Mercedes se cheama Bio-dans. E datator de viata, de echilibru, construieste.

Iti multumesc!

Parco Sigurtà - Nufar alb

Parco Sigurtà - Peisagistica

Parco Sigurtà - Nuferi in soare

Foarte neclara, arsa, dar imi plac culorile mult.

La munte - Esino Lario - Cainallo

Vroiam sa pun si o harta pentru a se vedea cum, pe unde se ajunge la locatie. Din pacate am devenit mai blonda decat eram (acum vreo 6 luni reuseam sa introduc harti pe blog). Eh, asta e! Pana cand ma prind cum se face va trebui sa ma multumesc doar cu imaginile.  Galusca cu tata-su e superba, draga, draga rau.

Floarea cea mov nu stiu ce floare e, a rupt-o galusca pentru ca sa mi-o daruiasca. I-am multumind spunandu-i ca ii pot aprecia frumusetea si doar dedicandu-mi-o, fara sa o rupa.

Purcelul Puffo dupa ce s-a bagat intr-o mandra baliga de vaca. Viciu greu de pierdut, din fericire singurul pe care-l are. Asa ca suntem binevoitori cu el si cat timp nu intra in merda umana il lasam sa-si consume pasiunile.

Iar Felix, o sa caut o fotografie si cu cavalerul Felix. Da, era cavaler prin paduri, se lupta cu dragonii si era inconjurat de zane. Bendis ii era valet. Nu-i prost feciorul, lol.

Proiezione e relazione nel bambino

Il gatto ha sempre costituito, fin dai tempi più antichi, un animale dove l’uomo ha visto, in maniera spesso discordante, l’incarnazione di “simboli”: demonio, dio venerato, portatore di sciagure e di disgrazie, oppure tenero peluche da accarezzare. Tutt’oggi permane questa situazione: per molti sinonimo di sventura; eppure, davanti all’espressività di un gatto, come non sentire richiami affettivi ed il bisogno di accudimento? Questi interrogativi ci rimandano ad un elemento fondamentale nella dinamica del rapporto tra l’essere-umano e l’animale-gatto e cioè il concetto di “proiezione”, importante perché ci permette di capire più chiaramente la dinamica del rapporto tra il bambino e il gatto.

Nella proiezione (che per la psicologia è un meccanismo di difesa) la persona “investe” di significato un oggetto (in questo caso il gatto) secondo un proprio bisogno. L’oggetto non viene più percepito per quello che realmente è ma per quello che “rappresenta”; questa immagine non è altro che la “trasposizione” di un vissuto interiore su un oggetto esterno. Pensiamo un attimo a come mai un gatto attiri così tanto su di se l’interesse di giovani coppie senza figli: il suo morbido pelo e i suoi occhi espressivi non fanno altro che richiamare l’immagine di un bambino dolce e bisognoso di coccole. Ma una cosa è certa: il gatto non è un “peluche” inanimato ma un essere vivente con le sue caratteristiche e le sue peculiarità.

Da ciò emerge l’esigenza di tener presente un altro elemento importante accanto a quello di proiezione: “la relazione”. Con l’animale si instaura infatti un rapporto dove c’è un reciproco scambio, basato sui reciproci bisogni. Come tutte le relazioni, questo rapporto a volte può essere fonte di sofferenza ma, se c’è amore e non strumentalizzazione, ci arricchisce e ci aiuta ad affrontare in modo migliore il quotidiano. Proprio per questa valenza il rapporto tra il bambino e il gatto assume un valore decisamente evolutivo. Attraverso “l’identificazione” il gatto assume per il bambino caratteristiche proiettive e di identificazione.

Dall’analisi dei disegni di bambini di 5 anni emerge chiaramente l’aspetto dell’identificazione e della proiezione di elementi legati alla propria storia ed alla propria immaginazione. Abbiamo così gatti su un tappeto volante con il fiocchetto in testa che scappano di casa, così grandi da poter essere cavalcati. Ecco il gatto per il bambino: un animale quasi “magico” in un luogo di fantasia spesso rappresentato in modo più variegato rispetto al suo eterno nemico, il cane.

Il bambino ha con il gatto una relazione per la quale deve rispettarne i limiti e le peculiarità per poter essere corrisposto. Riuscire ad instaurare un rapporto positivo con questo animale basato sul rispetto aiuta il bambino a superare il suo egocentrismo e a compensare eventuali lacune affettive, legate talvolta a situazioni frustranti (per esempio l’arrivo di un fratellino) mediante i meccanismi dell’identificazione e della proiezione.

Potremmo concludere sostenendo, ancora una volta, che avere in famiglia un animale, gatto, cane, uccellino che sia, è decisamente un’esperienza consigliabile, sempre che i genitori siano pronti a recepire e a trasmettere al bambino tutte quelle valenze positive che questo rapporto potenzialmente ci può offrire.

Fonte: Ciao.Pet.com

Rapporto cane - bambino: una diade per uno sviluppo maturo

Nella società moderna il ruolo degli animali da compagnia è diventato centrale rispetto al passato e l’animale è sempre di più presente nella vita dell’uomo: ne è testimonianza l’aumento quasi logaritmico di animali come gatti, cani, pesci, uccellini ed altri ancora che, a diverso titolo, sono entrati a far parte dei nostri nuclei familiari. Numerosi ricercatori hanno impegnato molta parte del proprio lavoro a studiare l’impatto degli animali da compagnia sulla vita dei bambini (Beck & Katcher ; Cain ; Condoret ; Fox ; Fraser ; Levinson ; Mallon ; Melson ; Ross ; Smith ).

Molti di questi studi indicano che gli animali giocano un ruolo estremamente importante nella socializzazione e nella vita del bambino in genere, al punto da costituire una vera e propria diade, cioè una biunivocità dei concetti. Spesso la presenza di un “pet”, soprattutto nelle prime fasi della vita umana, può contribuire ad influenzare la “formazione delle impressioni”, come atteggiamenti ed emozioni nei confronti di persone accompagnate da animali rispetto ad altre che non lo sono.

I meccanismi psicologici su cui si fonda tale ipotesi sarebbero basati soprattutto sulle sensazioni di familiarità, somiglianza ed apprendimento collegate all’animale, che possono determinare una sorta di empatia con lui e con tutto ciò che vi è associato. Il rapporto che si stabilisce tra i due è fondato sull’affetto senza ambivalenza, un’intima affinità e un’indiscussa solidarietà. Beck & Katcher hanno affermato che nella prima fase di crescita del bambino, l’animale acquista alcune caratteristiche della madre ideale: ama in modo incondizionato, è devoto, attento, leale, comprensivo, non giudica e non punisce i suoi errori. Insomma tutti elementi che caratterizzano la relazione simbiotica primaria con la madre (Erickson ).

Tuttavia, quando il bambino comincia a diventare adulto, il processo di separazione dalla madre, legato alla nascita della propria individualità, produce un senso di ansia da separazione che l’animale riesce a far superare rendendolo consapevole dell’evoluzione appena compiuta (Perin ).

E qui apro una breve parentesi per spiegare che non dobbiamo commettere il grave errore, che spesso purtroppo facciamo, di considerare il proprio amico a quattro zampe, un uomo, perché ciò significherebbe decretarne la sua morte; parimenti considerarlo un oggetto comporta la stessa identica fine. In effetti gli adulti tendono ad attribuire delle caratteristiche umane agli animali, mentre i ragazzi, invertendo il processo, attribuiscono qualità umane agli animali. L’antropomorfizzazione e l’oggettualizzazione rappresentano i rischi maggiori per la vita sana dell’animale, ma anche per il suo compagno umano i rischi sono concreti: i rischi di perdere la possibilità di vivere un’esperienza unica, di grande arricchimento emotivo, culturale ed affettivo che solo da un rapporto di reciproco rispetto e considerazione, può provenire. Molte persone considerano il proprio animale come un membro effettivo della famiglia, includendo addirittura le sue foto nell’album di famiglia, così come dimostra un’indagine condotta da Cain & Ruby , secondo cui su 60 famiglie intervistate l’87% riteneva l’animale un componente del nucleo familiare: “family members not only interact with their pets in their own characteristic manner, but they also interact with each other in relationship to the pet”.

“Affinché la relazione sia costruttiva” ha commentato il Dottor Valerio Jarussi, veterinario perfezionato in etologia “è necessario che essa sia alimentata e sostenuta da una capacità di comunicazione reciproca e che tra l’uomo e l’animale il dialogo è possibile solo se il primo capisce che non deve essere lui ad insegnare all’animale una sintassi antropomorfa, ma deve sforzarsi di decodificare i suoi segnali e i suoi codici.”

In particolare per quanto riguarda il rapporto uomo-cane, una diade che per mantenersi viva, deve essere dinamica, evolutiva, deve esprimere un rapporto dove, nel rispetto delle singole specificità, dove la vita possa fluire liberamente poiché liberamente scelta. Non dimentichiamo che l’elemento fondante la sana vita psichica di ognuno di noi è il movimento, regolarmente svolto nell’arco della vita, espresso dall’energia prodotta da questo.

Ma ritorniamo ad analizzare più attentamente il rapporto cane – bambino. Un cucciolo separato dalla madre ha in comune con il bambino la dipendenza dall’adulto per la sua sopravvivenza nei primissimi mesi di vita. Ma se il “cucciolo d’uomo”, per l’evoluzione della propria specie, sarà destinato a mantenere a lungo la propria dipendenza dai genitori, il compagno cane, con la sua autonomia e per un ciclo di vita più breve, preme perché il cucciolo di uomo si appropri al più presto della sua indipendenza. Avere un figlio e adottare per lui un cane è un impegno estremamente complesso e faticoso, ma alla lunga un’esperienza di grande arricchimento emotivo.

Il bambino che cresce con un cane assumerà nella relazione, via via che il cane cresce con lui, ruoli diversi, cimentandosi ad essere genitore quando il cane sarà piccolo e bisognoso di cure, coetaneo nell’infanzia di entrambi; figlio nell’essere presente alla sessualità adulta nella procreazione dell’animale e nelle cure rivolte ad esso nella inesorabile decadenza della vecchiaia.

La separazione dovuta alla morte del cane, infine, pur rimanendo un evento dolorosamente luttuoso nell’esperienza vitale del bambino, preludio di altri distacchi e separazioni nel corso della vita di questi, rappresenta un importante banco di prova. Nella realtà triste di questo evento, più di tutti gli altri vissuti con il proprio cane, il bambino imparerà ad affrontare, nel suo piccolo immenso dolore, le prove grandi che la vita gli presenterà. Imparerà ad accettare da questa sia la ricchezza emozionale della gioia quanto quella formativa del dolore, legato all’essenza della vita stessa, quando è vissuta pienamente. Indifferentemente dal fatto che “l’amico” sia stato presente per lungo tempo nella vita del suo padroncino, la sua perdita lo introduce ad un concetto assai delicato, che spesso i genitori non sanno affrontare nel giusto modo. Già intorno ai 5 – 7 anni i bambini sono in grado di comprendere che la morte è uno stato irreversibile che comporta la cessazione di tutte le funzioni vitali; che la morte è una tappa inevitabile per ognuno di noi. Allora è inutile nascondersi dietro i classici eufemismi: “E’ andato a vivere da un’altra parte” “E’ fuggito” “E’ andato a dormire”, e così via dicendo. Sarebbe invece più corretto educare fin da piccoli i bambini a comprendere questo concetto, per quanto doloroso, dandogli delle risposte più semplici possibili.

Ogni età del bambino può essere arricchita dalla presenza di un cane, proprio per le infinite sfumature di significato che questo può assumere per lui, in ogni fase della sua crescita. Addirittura, a volte, la presenza costante di un cane accanto ad un bambino può essere meno pericolosa di quella di un genitore onnipresente e iperprotettivo.

Nella primissima infanzia, il “cucciolo d’uomo” e il cucciolo di cane, nella similarità dei loro bisogni, vagano carponi. Quando il bambino è piccolissimo spesso gioca ripetutamente al lancio degli oggetti cercando di padroneggiare con ciò, nella scomparsa e nella susseguente riapparizione di questi, il concetto dell’assenza. E’ questa una delle prime acquisizioni simboliche. Al posto della madre c’è l’idea di questa, che a volte è presente, a volte no, a seconda delle esigenze lavorative o di fortuite della realtà. Questo gioco ritmico di cui il bambino prende possesso, ha il significato di fargli controllare, l’immagine stabile della madre, anche quando non c’è: se qualcosa scompare alla vista, prima o poi ritorna sempre. E’ un gioco di costruzioni interne di speranze e aspettative certe, affidate ad un oggetto simbolico, che sta al posto di un altro più importante a livello vitale. Spesso l’adulto non capisce questo gioco e si stanca di raccogliere gli oggetti; così, quando è possibile, li lega ad un filo perché tirandolo il bambino possa riprenderseli. Nel cane, invece, vi è il codice della caccia, relativo al comportamento adattivo per la sua sopravvivenza, fissato nel gioco del lancio di un oggetto, che il cane quasi sempre si appresta a recuperare. Non a caso è uno dei primi giochi sfruttati negli addestramenti praticati con i cuccioli, che hanno anche loro un periodo di estrema permeabilità all’apprendimento, passato il quale rimane più difficile educarli. Cucciolo d’uomo e cucciolo di cane, si trovano in questo stadio, su un livello di comunicazione analoga, complementare. Il bambino ha bisogno di lanciare oggetti, ma non è in sempre in grado di poterli recuperare. Il cane ha bisogno di imparare ad afferrare un oggetto in movimento, in base all’istinto innato di recupero della preda. Allora entrambi hanno bisogno, per cimentarsi in queste attività importanti a livello cognitivo, pur nella diversità di specie, di qualcuno che avvii e mantenga la relazione. In questo caso si compensano l’un l’altro, nasce un rapporto di complementarità. Se un cane gioca con un bambino piccolo che continuamente gli getta dal seggiolone la sua pallina o gliela butta lontano quando cammina a gattone, il loro rinforzo sarà reciproco e dettato solo dalla voglia di giocare assieme. L’andare ed il tornare indietro gioioso del cane renderà il bambino padrone del senso dell’assenza, a cui seguirà sempre una festosa presenza, al posto di un adulto stanco di raccogliere continuamente lo stesso oggetto. Un bambino cambia e varia un gioco spontaneamente perché, oltre alla voglia di esercitarsi in un’abilità, ha anche voglia di esplorare, proprio per i processi cognitivi di assimilazione e di accomodamento degli schemi operativi di questo periodo di crescita. Anche il cane, d’altro canto, ha voglia di imparare. Non c’è nessuna volontà cosciente nelle regole del gioco che il bambino propone e il cane apprende, ma solo il loro grande divertito affiatamento. Infatti il cane anticipa le traiettorie degli oggetti caduti e nascosti momentaneamente alla vista, grazie al comportamento di stanamento della preda, che nei cuccioli ha ancora una valenza di gioco. Spesso i bambini che sanno già camminare si trascinano dietro un giocattolo legato ad una cordicella. E’ come se, di fronte all’emozione della scoperta capacità di camminare, sopraggiungesse la consapevolezza di essere separati, soli.

Il gioco, ancora una volta, rappresenta una simbolizzazione di uno stato d’animo, una specie di compromesso tra l’essere indipendenti, il camminare e il rimanere in qualche modo legati. E’ l’identificazione proiettiva della propria separazione dalla madre. Il bambino, desiderando mantenere il legame precedente che aveva con lei, trascina un oggetto al cui capo estremo sta attaccato egli stesso. Anche il cane si porta al guinzaglio ma, a differenza dei suoi giocattoli, è vivo. Tira la fune, punta le zampe quando non vuol camminare, segue il padrone, corre in avanti oltrepassandolo, costringendolo ad allungare il passo. Questo esser vivo del cane, che non è un oggetto inerte che sta sempre solo dietro o che si lancia pesantemente a volte in avanti, ma che spesso precede e si allontana, proietta nel bambino l’immagine di un’altra possibilità: quella dell’esplorazione e dell’autonomia. Se casualmente lascia andare il guinzaglio, o l’animale lo strappa di mano al bambino, il cane corre in avanti libero, felice, salta e torna indietro scodinzolando per essere stato liberato. Invita, con il suo andirivieni, alla corsa, al gioco, alla competizione. Con questo suo andare e tornare, toglie al bambino la paura del distacco. La corda invisibile che lo lega all’immagine della madre, diventa un lungo elastico che, flettendosi sempre di più, a poco a poco si spezza. Separazione senza guinzaglio non è abbandono ma cambiamento; è camminare a fianco, andare avanti, poter tornare indietro, rincorrersi, afferrarsi, non perdersi.

Esperti terapisti infantili sostengono che gli oggetti inanimati, come le bambole, gli arnesi di terracotta, la plastilina, i dipinti realizzati di proprio pugno dai bambini stessi non sono molto amati. Esse sono cose non vive: non crescono, non mangiano, non rispondono, non devono essere curati, custoditi e nutriti. E i bambini, intuitivamente, capiscono che non c’è possibilità di instaurare con loro un rapporto. Il cane, invece, è vivo, richiede cure e attenzioni particolari, deve essere medicato, fatto giocare e amato. Diversamente dalla reazione verso le bambole, il bambino concepisce l’animale come parte integrante di se stesso e della sua famiglia. Il cane, infatti, svolge pienamente la sua funzione di elemento transizionale, legandosi affettivamente al bambino e avverte continue certezze e rassicurazioni che gli permettono di spingersi, fisicamente e mentalmente avanti, di andare oltre, rassicurandosi, esorcizzando la paura dell’ignoto, rinforzando il suo Io con la certezza della presenza dell’altro. I rischi che l’elemento transizionale si trasformi in feticcio affettivo sono nulli proprio per le caratteristiche di continua dinamicità e movimento. Sandra Triebenbacher , della East Carolina University, ha osservato come molti bambini scelgono proprio il cane, tra tutti gli altri, come l’oggetto transizionale in grado di fornire loro conforto, sicurezza e supporto emotivo. Children that interact with their pets in much the same way they do with transitional objects: rubbing, stroking, cuddling and kissing.

Il bambino ed il cane vivono la loro separazione-individuazione insieme, in un gioco degli specchi ove la loro immagine viene rimandata rovesciata e deformata, proposta al confronto e alla verifica del proprio giudizio e del giudizio dell’altro. Più semplice e rapido nel cane, questo processo è invece più doloroso ed esaltante (ma pieno di incognite) nel bambino.

I ruoli che ciascuno svolge all’interno del contesto di vita sono delineati già nelle posizioni assunte da entrambi nello spazio. Anche se il bambino a volte scende a quattro zampe e il cane si alza sulle due zampe posteriori, è solo una situazione momentanea, è una regressione che rende flessibili i ruoli nell’interazione, ma entrambi sono consapevoli sempre delle regole: è solo un gioco in cui ciascuno fa finta che... E’ la diversità dei contesti, dell’espletamento delle funzioni vitali e le loro modalità di esecuzione che sottolineano le differenze e allontanano il pericolo di confusioni d’identità nel bambino.

Il bambino, anche piccolissimo, riconosce nel cane l’elemento percettivo della coda, come attributo inconfondibile di diversità. E’ divertito quando vede il cane usare la zampa come mano nell’aprire le porte o porgerla come un saluto. Ciò significa che il bambino è consapevole della coda come segno dell’animalità del cane e della mano come attributo della propria specie, anche quando ancora non sa di appartenere alla specie degli umani. Li distinguono, inoltre, le manifestazioni delle emozioni attraverso gli schemi comportamentali corrispondenti che entrambi sanno interpretare e riconoscere; ma il bambino presto si accorge che il cane, anche se scodinzola di gioia, non potrà mai sorridere.

Anche le leggi legate ai rituali alimentari, escretori e i cicli di veglia e sonno, segnano per entrambi le regole degli imperativi della realtà sociale a cui devono tutte e due rispondere e che per la loro diversità li aiutano a contraddistinguersi. La formazione del super-Io nel bambino passa attraverso queste fasi, negli atti legati alle funzioni vitali. Ciascuno dei due, se vuole vivere bene nel contesto sociale che li accoglie, deve introdurre queste abilità nel modo, nel luogo e nel momento opportuno che viene loro richiesto. La paura di perdere l’amore dell’oggetto da cui dipendono, a causa delle disobbedienze e dei piccoli incidenti di percorso, sono comuni. Piuttosto la differenza sta nel fatto che il cane non è a conoscenza del fatto che se non si adegua alle leggi della convivenza con gli umani potrà essere abbandonato; mentre il bambino non sa, che se non si adegua presto, non sarà, per questo, abbandonato. I cani a volte mostrano una certa consapevolezza quando commettono una disobbedienza: abbassano la coda e le orecchie, strisciano a pancia a terra come per scusarsi, intuendo quale triste destino potrebbe piombargli addosso. Il bambino invece è più indifeso perché nessuna rassicurazione d’amore da parte dei suoi genitori può distoglierlo dal terrore irreale di perdere l’amore dell’oggetto. La tolleranza per il cane, può fungere allora da rassicurazione indiretta per il bambino, se nel corso dell’educazione ci sono dei piccoli incidenti.

Il cane, che è già adulto quando il cucciolo di uomo è divenuto bambino o ragazzo, con la sua sessualità permette al ragazzo, di riflesso, l’accoglimento e l’accettazione della sessualità dei genitori, oltre alla nascita di eventuali fratelli. Con la maturazione sessuale del proprio cane il bambino sarà chiamato ad assumere il ruolo di adulto responsabile della salute degli eventuali cuccioli. La speranza di divenire presto adulti sembrerà più vicina e meno irreale alla psiche del bambino vedendo il proprio cane divenire adulto nel pieno senso della parola, più che guardando i propri genitori.

L’impercettibile trascorrere del tempo, per un bambino, è ancora una sensazione soggettiva e la lontananza generazionale dei genitori appare incolmabile. Il problema, forse, sarà più per il cane, combattuto tra due amori: la lealtà per il suo piccolo amico rimasto indietro e la cagnolina della porta accanto. Ma per fortuna, per il suo piccolo amico, c’è la scuola, i coetanei, i compiti e la televisione, che salvano il cane da un amore troppo dipendente. Lo svolgersi delle tappe sociali dell’uno preme per la realizzazione di quelle dell’altro. Tutto questo, nell’eventualità che il bambino cresca fin da piccolissimo con un cane.

Uno dei momenti migliori per l’adozione di un cane è proprio in concomitanza della nascita di un fratello. Il senso d’esclusione, che il bambino prova in questo frangente, è compensato dall’investimento affettivo riversato su di un cucciolo. Il cane diventa specchio per le identificazioni del bambino: allevando un cucciolo, questi gioca a fare la parte del genitore, ora impegnato con un altro bambino. Il cagnolino diventa la proiezione di se stesso, con l’appagamento, attraverso di esso, delle richieste d’affetto che invece vorrebbe per sé. Inizia così, ribadendo quanto già detto, quel gioco di specchi e di identificazione che non si conclude però nell’annullamento di se stessi nel modello dell’altro. Fogle , accordando con la teoria di Beck & Katcher, notò come alcuni bambini di tre anni inconsciamente vedevano nel proprio animale la riflessione di se stessi: essi trattavano i loro animali allo stesso modo in cui avrebbero voluto essere trattati dai propri genitori. Questo processo è quello che Desmond Morris ha definito “parentalismo infantile”.

Nel caso delle bambine, poi, si assiste ad una protezione tesa ad essere per il cane ciò che la madre ha costituito per lei, incarnando quindi la figura materna. In casi estremi si è arrivati al punto che alcuni bambini si erano talmente identificati nel proprio animale che avevano alienato la propria personalità. E’ il caso del bambino di 7 anni di cui ci parla Kupferman . Questi si era identificato nel proprio gatto a tal punto che quando parlava con lo psicanalista miagolava: “A case of a seven-yer-old boy whose ego development was so faulty that he took on the identity of a cat and meowed to his psychiatrist”.

Attraverso i cambiamenti dell’età del cane il bambino si accorgerà che le cure dei genitori rivolte al fratellino non lo escludono dal loro amore, ma che il rapporto con loro cambia, come cambia il suo con quello del cane. Capirà che ogni età della vita esige un modo diverso di dare e ricevere amore, e che non è stato mai abbandonato, così come lui non ha mai abbandonato il suo cane.

Le emozioni tattili che un cucciolo è in grado di offrire sono legate alle sensazioni di calore, morbidezza e alle posture che questo assume. Quando è preso in braccio, il cane, come un bambino allattato al seno, si accomoda tremante, nascondendosi e rannicchiandosi nelle pieghe del corpo del suo padrone. Cercando a sua volta il sostituto della propria madre, stimola nel ragazzo sentimenti di protezione che gli infonderanno sicurezza in se stesso e nelle proprie capacità. Tutto questo nel momento stesso in cui il ragazzo è più bisognoso d’affetto da parte di chi ama. Da protetto, il cane diventa per il ragazzo il suo fedele custode e quindi protettore. Se il cane dapprima dava sicurezza al ragazzo, per il senso di protezione che infondeva, la sicurezza che il cane dà ora al ragazzo ha una sfumatura diversa. Le parti si sono invertite ed il cane è il difensore di tutti i nemici dell’immaginario del ragazzo. E’ l’interlocutore fidato, il compagno senza parola che custodisce i suoi segreti, l’alleato fedele senza paura che lo accompagna nelle avventure esplorative.

Ma portare il cane a spasso è anche un modo di attirare l’attenzione dei propri coetanei, è un’occasione per farsi degli amici. Il cane è quel magnifico trofeo da mostrare per essere invidiati, anche grazie al rapporto privilegiato che questi ha con lui. L’aggressività del ragazzo si sposta, nell’immaginario, sul cane, con la fantasia che questo potrà attaccare chiunque gli faccia del male. La fantasia d’avere il potere di comandare il cane s’accompagna all’intima soddisfazione di essere clementi, e di richiamarlo dopo che il nemico, che questo ha aggredito per difenderlo, ha scongiurato umilmente il perdono.

La possibilità di attirare l’attenzione dei suoi coetanei, attraverso il suo cane, distoglie ancora di più il ragazzo dagli invischiamenti nei confronti dei rapporti con i genitori, proiettandolo verso la generazione della sua età, con cui sarà destinato a vivere gran parte della sua vita, una volta diventato adulto. Infine, uno dei regali più belli che un cane divenuto grande fa al suo padrone rimasto piccolo, è che, anche se è cresciuto ed è diventato un adulto, non disimpara a giocare. Questo lo accompagna ancora alle soglie della fine della sua infanzia, che segnano invece l’inizio della propria decadenza. L’identificazione, l’empatia, la proiezione sul cane di parti di sé, specie quelle cattive, nella animalità di questo, fanno da filtro proiettivo al bambino mentre cresce. La possibilità del cucciolo di uomo di svolgere ruoli diversi, che il cane gli rimanda attraverso le tappe del suo ciclo vitale, rende flessibile la sua capacità di adattamento, in vista del più importante gioco della vita.

Questo esercizio è vitale, se si pensa che le patologie più gravi degli adulti spesso dipendono dalla rigidità d’assunzione di ruoli o dall’incapacità di passare velocemente da un ruolo all’altro, all’interno di contesti vari, ma contemporanei nel tempo.

Attraverso il cane passa anche la relazione dell’adulto con il bambino, di cui l’animale è tramite e mediatore. L’adulto, offrendosi come supporto necessario ed indispensabile alla diade cane-bambino, potrà imparare a sua volta a fare il genitore, potrà spiegare meglio al bambino valori come la libertà, l’amore, il coraggio, il senso dell’onestà, la ricerca della conoscenza, il rispetto degli altri e di sé stesso, il concetto della vita e della morte; potrà spiegare meglio la necessità di non sprecare mai neppure una briciola del tempo che ci è stato assegnato; potrà spiegare meglio a vivere pienamente senza accontentarsi dell’elemosina degli eventi, serenamente, senza fermarsi, a non aver paura della solitudine, a stimarsi ma senza esaltarsi, a vivere il pericolo; potrà, in sostanza, spiegare meglio la vita, letta nel riflesso umido degli occhi di un cane.

Insomma, per migliorare la qualità della vita occorre cominciare da subito, fin da bambini: vale a dire che l’educazione, per sortire il suo effetto, deve avere come base fiducia e affetti attendibili. L’animale offre al bambino che cresce qualcosa di tutto ciò, compresa l’abitudine alla disciplina, forse più di quanto spesso possano fare i genitori. L’animale non è affaccendato, ma aspetta il suo padroncino fedele e fiducioso, non chiede di compiacere fantasie e aspettative inaccessibili, ma lo ama per ciò che lui è, felice solo di averlo vicino e conferendogli così il senso di valere per se stesso ma anche di essere, per qualcun altro, il primo pensiero.

Come ha più volte sostenuto Danilo Mainardi, vivendo a contatto con un cane, il bambino impara anche e soprattutto quali sono le necessità degli altri esseri viventi, comincia ad avere cura di qualcuno che non sia se stesso, uscendo dal suo naturale egocentrismo. L’animale, infatti, ha delle esigenze diverse da quelle del bambino: non sempre, infatti, il cibo adatto per il bambino è indicato anche per il suo amico. E sono proprio questi elementi che, messi insieme, aiutano il bambino a fargli scoprire la diversità e a fargliela rispettare.

E’ fondamentale, però, scegliere l’animale giusto e regalarglielo quando avrà raggiunto l’età indicata per occuparsene in modo adeguato. Il momento migliore è verso i 6 anni, quando inizia la fase scolastica. A quest’età è già in grado di occuparsi di piccole incombenze, come riempirgli la ciotola d’acqua o di cibo, spazzolarlo, portarlo a spasso se ovviamente non è di taglia eccessivamente grande. Qualsiasi animale è indicato: a partire dal pesciolino rosso, al canarino, al gatto, al cane, ecc. Anche l’acquario costituisce una valida alternativa per mettere il bambino a contatto con la natura, nonché fornirgli un ottimo meccanismo proiettivo e contribuire così a risolvere i suoi conflitti interni.

Secondo alcuni studi, infatti, i pesci che nuotano in un acquario hanno un potere quasi ipnotico e tranquillizzante: osservare il movimento delle pinne durante il nuoto distrae dai propri pensieri e aiuta i più piccoli a costruire le proprie fantasie. Il piccolo può così osservare non solo il loro movimento, ma anche i rapporti tra di essi, come la difesa per il territorio, il corteggiamento, lo spostamento di animali che a prima vista sembrano immobili, come le stelle marine, i ricci , ecc. Cambiare l’acqua al pesciolino o riempire la vaschetta del canarino di semi stimola nei bambini il senso di cura verso gli altri esseri viventi.

Tuttavia, tra tutti gli animali domestici, quello maggiormente consigliato per questo tipo di “terapia preventiva” è il cane: è più socievole e paziente di un gatto o di un uccellino; il bambino può avvicinarglisi tranquillamente senza che per questo si irriti o temere da lui scatti di reazione improvvise. Inoltre il cane può seguire il bambino in tutti i suoi spostamenti, correre e giocare con lui senza annoiarsi o farlo annoiare. E quando il bambino è eccessivamente piccolo, può assumere nei suoi confronti un atteggiamento protettivo, pronto a dare l’allarme al primo segno di pericolo.

Per quanto riguarda le tipologie di cane, sono preferiti alcuni cani da caccia, come i setter, i pointer, i golden retrevier o i labrador e i cani da pastore, come il pastore tedesco o il pastore bergamasco. Queste razze, infatti, sono state selezionate proprio per aver cura dell’uomo e quindi più docili e maggiormente adatte a condividere la loro vita con un uomo. Non per questo si devono declassare i bastardini, che anzi, spesso si sono dimostrati più affettuosi.

L’identikit del cane ideale, da utilizzarsi in pet therapy, ovvero quello che è adatto al grosso pubblico, è il seguente: media mole (un soggetto troppo piccolo non dà sufficiente sicurezza, viceversa uno troppo grande rappresenta talvolta un ingombro eccessivo); dall’aspetto piacevole (che possa essere ammirato ma nello stesso tempo che incuta una certa soggezione); dal carattere affettuoso, dipendente e non particolarmente aggressivo (un cane troppo duro e aggressivo è difficile da gestire e complicherebbe i rapporti umani fino al limite estremo della tragedia!)

Non bisogna mai dimenticare, però, che il rapporto cane-bambino non sempre è idilliaco, per cui è dovere dei genitori avviare e controllare questo rapporto. Innanzi tutto è preferibile che il cane sia cucciolo, in modo che il bambino si senta portato a proteggerlo e ad avere cura di lui con maggiore attenzione. Giorno dopo giorno i genitori dovranno insegnare al bambino cosa l’animale può fare con lui e cosa no. Impedire, ad esempio, per motivi puramente igienici, di fare il bagno con lui, di dormire nello stesso letto; spiegargli che mentre fido mangia o dorme non bisogna disturbarlo.

D’altro canto anche il bambino dev’essere posto in condizioni tali da accettare i lati più istintivi del suo fedele compagno di giochi: spesso capita che il cane o il gatto offrano al loro padroncino una specie di “regalo”, in segno di affetto: un uccellino che hanno catturato e ucciso. Se il bambino non ha chiaro questo concetto, perché non gli è stato spiegato o non lo ha appreso correttamente, corre il rischio di spaventarsi e perfino di rifiutare la sua amicizia. Solo quando i due raggiungeranno un giusto equilibrio e comprenderanno la giusta dimensione dei propri spazi, si potrà raggiungere un ottimo rapporto fondato sul reciproco rispetto.

Fonte: Ciao.Pet.com

Matern'elles

Fetita in rochita albastra

Un accident, ca multe din fotografiile mele care-mi plac si aceasta am obtinut-o gresind. Dar imi place, mult. A fost luata in timp ce vizitam Castello di Manfredonia.

Pescăruşul Jonathan Livingstone III

Richard Bach
Adevăratul pescăruş JONATHAN care trăieşte în noi toţi

Partea a III-a

Jonathan se rotea încet peste stâncile îndepărtate, urmărindu-l pe Pescăruşul Fletcher.

Acest tânăr neinstruit, era un elev aproape perfect. În văzduh era puternic, uşor iute, dar cu mult mai important decât acestea, o dorinţă arzătoare îl îndemna să zboare.

Iată-l acum venind, o siliuetă cenuşie, neclară, ţâşnind cu forţa dintr-un picaj, trecând ca un fulger pe lângă instructorul său, cu o sută cincizeci de mile pe oră. Se angajă brusc într-un alt tonou lent de şaisprezece puncte, numărând cu glas tare.

“… opt … nouă… zece… vezi, Jonathan, sânt în pierdere de viteză… unsprezece… vreau să capăt siguranţaîn opriri, ca tine, doisprezece… pe dracu, nu merge deloc… treisprezece… ultimele trei puncte… fără… paisp… au!”

Pierderea de viteză fu cu atât mai nereuşită cu cât Fletcher era peste măsură de furios la gândul eşecului. Căzu pe spate, se rostogoli, se izbi într-o vrilă inversă şi îşi reveni într-un târziu, gâfâind, la o sută de picioare mai jos de instructorul său.

“Îţi pierzi vremea cu mine, Jonathan! Sânt un dobitoc! Sânt un prost! Încerc şi încerc şi nu iese nimic!”

Pescăruşul Jonathan se uită în jos la el şi dădu din cap.

“No-o să-ţi iasă, atâta vreme cât porneşti prea brusc. Fletcher, ai pierdut patruzeci de mile pe oră la pornire. Trebuie să porneşti mai lin! Hotărât, dar lin, nu uita!

Coborî şi el la nicelul pescăruşului mai tânăr. “Hai să încercăm împreună, în formaţie. Şi fii atent la pornire. O pornire uşoară, lină”.

După trei luni, Jonathan mai avea şase elevi, toţi Proscrişi, dar curioşi să afle ce înseamnă zborul, bucuria pe care ţi-o poate oferi.

Le era mai uşor şă exerseze zborul la înălţimi mari decât să înţeleagă sensul zborului.

“Fiecare dintre noi este, un adevăr, o idee a Marelui Pescăruş, o nesfârşită idee de libertate”, le spunea Jonathan seara, pe plajă, “şi zborul perfect este numai un pas în direcţia exprimării adevăratei noastre naturi. Trebuie să înlăturăm tot ce ne poate limita. De aceea, toate aceste exerciţii de zbor rapid sau lent, acrobaţia aeriană…”

… dar elevii lui dormeau, extenuaţi în urma unei zile de zbor. Le plăcea să exerseze pentru că iubeau viteza care le dădea senzaţii tari şi le domolea foamea de învăţătură, care creştea cu fiecare lecţie. Dar nici unul dintre ei, nici măcar Pescăruşul Fletcher Lynd, nu ajunsese să creadă că zborul ideilor putea să fie la fel de real ca şi zborul vântului şi al penelor.

“Întregul vostru trup, de la o aripă la alta”, le spunea altă dată Jonathan, “nu este altceva decât gândul vostru, într-o formă vizibilă. Dacă spargeţi lanţurile în care vă este ferecat trupul…”. Dar orice le spunea el, părea doar o plăcută născocire, iar ei aveau nevoie de somn.

De-abia peste o lună, Jonathan le-a spus că era timpul să se întoarcă la Stol.

“Nu sântem gata!”, spuse Pescăruşul Henry Calvin. “Nu vom fi bineveniţi! Sântem proscrişi. Doar nu putem să ne impunem cu forţa într-un loc unde nimeni nu ne doreşte!”

“Sântem liberi să mergem unde vrem şi să fim ceea ce sântem”, răspunse Jonathan, ridicându-se de pe nisip şi întorcându-se spre est, către locul unde trăia stolul.

Printre învăţăcei se simţea oarece nelinişte, pentru că Legea Stolului spune că un Proscris n-are voie să se mai întoarcă acasă, şi de zece mii de ani această lege nu fusese nici când călcată. Legea spunea - stai; Jonathan spunea - du-te; şi el străbătuse deja o milă din drum. Dacă ei mai zăboveau mult, te pomeneşti că Jonathan va înfrunta de unul singur Stolul duşmănos.

“Dar dacă tot nu mai facem parte din Stol, de ce să respectăm legea?”, spuse Fletcher, destul de sfios, “şi apoi, dacă se iscă vreo luptă, mai bine să fim acolo, cu Jonathan”.

Porniră în zbor dinspre vest, opt pescăruşi, câte patru aşezaţi în romb, aripă lângă aripă. Ajunseră pe plaja unde se ţinea Sfatul Stolului, cu o sută treizeci şi cinci de mile pe oră, Jonathan în frunte, Fletcher ţinându-se precis în dreapta lui, Henry Calvin jucăuş în stânga. Apoi, întreaga formaţie făcu un tonou spre dreapta, perfect sincronizat… orizontal … invers… un orizontal, cu vântul care-i biciuia pe toţi.

Tioliturile şi cârâiturile obişnuite ale Stolului fură tăiate brusc, parcă formaţia de pescăruşi ar fi fost un cuţit uriaş, şi opt mii de ochi de pescăruşi, îi urmăreau fără să clipească. Unul câte unul. cei opt pescăruşi se avântară cu putere în sus, într-un luping complet, după care zburară jur împrejur, aterizând încet, în picioare, pe nisip. Apoi, ca şi cum asta se întâmplă în fiecare zi, Pescăruşul Jonathan începu să critice zborul.

“În primul rând “, spuse el, zâmbind cam strâmb, “aţi întârziat la alcătuirea formaţiei…”.

Vorbele lui trecură ca un fulger prin Stol. Ăştea erau Proscrişi! Şi s-au întors! Una ca asta… nu s-a mai întâmplat! Prorocirea lui Fletcher în legătură cu o eventuală luptă se topi în confuzia Stolului.

Din acea clipă, pescăruşii le întorseseră spatele. Dar Jonathan nu părea prea impresionat. Îşi ţinu orele de zbor chiar deasupra plajei unde se întrunea Sfatul, şi pentru prima dată începu să-şi silească elevii să zboare cât puteau de bine.

“Pescăruş Martin!”, strigă el în văzduh. “Zici că ştii să zbori încet. Nu ştii nimic, până nu-mi dovedeşti! ZBOARĂ!”

Tăcutul Pescăruş Martin William, surprins de ieşirea instructorului, se depăşi pe sine devenind un expert al zborului încet.

În briza abia simţită, el îşi îndoi penele şi se ridică, fără să dea din aripi nici măcar o singură dată, de pe plajă până în nori şi înapoi.

Tot aşa Pescăruşul Charles - Roland zbură peste Great Mountain Wind, la două zeci şi patru de mii de picioare şi coborî albastru de aerul rece şi rar, uluit şi fericit, hotărât să zboare şi mai sus în zlilele următoare.

Pescăruşul Fletcher, care îndrăgea acrobaţia aeriană ca nimeni altul, reuşi să facă un tonou lent de şaisprezece puncte, iar a doua zoi îşi doborî propriul record cu o tumbă triplă, cu penele aruncând raze strălucitoare spre plaja de unde era urmărit pe furiş, de mai multe perechi de ochi.

Clipă de clipă Jonathan se află alături de fiecare dintre elevii săi, demonstrând, îndemnându-i, dându-le sfaturi. Zbura cu ei prin întuneric, printre nori, prin furtună din pură plăcere, în timp ce stolul se înghesuia jalnic pe pământ.

După ce-şi terminau programul de zbor, elevii se odihneau pe nisip şi, cu timpul, începură să dea tot mai mult ascultare celor spuse de Jonathan. Avea el tot timpul idei năstruşnice, pe care ei nu le puteau înţelege, dar avea şi unele idei bune pe care le înţelegeau cu toţii.

Treptat, treptat, noaptea, în jurul elevilor se forma în jurul elevilor alt cerc de pescăruşi curioşi, care-i ascultau ore în şir, pe întuneric, ferindu-se să vadă sau să fie văzuţi unul de celălalt, dispărând înainte de revărsatul zorilor.

La o lună după Reîntoarcere, un prim pescăruş din Stol, trecu linia şi ceru să ia şi el lecţii de zbor. Spunând acestea Pescăruşul Terence Lowell deveni dintr-o dată, o pasăre osândită, un Proscris, dar în acelaş timp al optulea elev a lui Jonathan.

Noaptea următoare, din Stol se desprinsese Pescăruşul Kirk Maynard, care împleticindu-se pe nisip, târându-şi aripa stângă, se prăbuşi la picioarele lui Jonathan.

“Ajută-mă“, spuse el încet, cu o voce de muribund. “Mai mult ca orice pe lumea asta, vreau să zbor…”

“Hai, atunci, spuse Jonathan, “hai să ne ridicăm împreună, să începem”.

“Dar nu vezi? Aripa….nu pot să mişc aripa”.

“Pescăruş Maynard, ai libertatea să fii tu însuţi, cu adevărat, aici şi acum. Nimic nu-ţi poate sta în cale. Este Legea Marelui Pescăruş, adevărata Lege”.

“Vrei să spui că pot să zbor? “

“Îţi spun că eşti liber”.

Şi pur şi simplu Pescăruşul Kirk Maynard îşi desfăcu aripile, fără efort, şi se ridică în văzduhul întunecat al nopţii. Strigătul lui puternic, de la cinci sute de picioare înălţime, trezi Stolul: “Pot să zbor! Ascultaţi! POT SĂ ZBOR!”

La răsăritul soarelui, aproape o mie de păsări se adunaseră lângă elevi, privindu-l cu curiozitate pe Maynard. Acum nu se mai temeau că sânt văzuţi. Ascultau, încercând să-l înţeleagă pe Pescăruşul Jonathan.

El le vorbea despre lucruri foarte simple: că e drept ca un pescăruş să zboare, că libertatea este chiar natura fiinţei lor, că tot ceea ce se opune acestei libertăţi - ritual, superstiţie sau orice alt fel de obstacol - trebuie înlăturat.

“Înlăturat!, se auzi o voce din mulţime, “chiar dacă face parte din Legea Stolului?”

“Singura lege adevărată este aceea care ne conduce spre libertate”, spuse Jonathan. Alta nu este”.

“Cum îţi închipui că noi o să putem zbura ca tine?” se auzi o altă voce. “Tu eşti ales, înzestrat şi divin, eşti deasupra celorlalte păsări”.

“Priviţi-l pe Fletcher! Pe Charles - Roland! Pe Judy Lee! Sânt oare şi ei aleşi, înzestraţi şi divini? Sânt la fel ca voi, la fel ca mine. Singura deosebire, dar chiar singura, este că ei au început să înţeleagă ceea ce sânt cu adevărat şi au început să treacă la fapte”.

Elevii lui, cu exepţia lui Fletcher, se foiau încurcaţi. Nu-şi dădeau seama ce fel de drum străbătuseră.

Mulţimea se mărea în fiecare zi; veneau să pună întrebări, să cadă în extaz, să-i batjocurească.

Într-o dimineaşă după lecţia de zbor rapid pentru avansaţi, Fletcher îi spuse lui Jonathan: “În stol se spune că tu dacă eşti Fiul Marelui Pescăruş, eşti oricum cu o mie de ani înaintea vremii tale”.

Jonathan suspină. Iată la ce duce o înţelegere greşită, se gândi el. Pentru ei, eşti ori diavol, ori Dumnezeu. “Tu ce crezi, Fletch? Sântem oare înaintea vremii noastre?”

Tăcere lungă. “Mă gândesc că zborul, aşa cum îl înţelegem noi, a existat dintotdeauna, şi a aşteptat să fie descoperit de cineva; nu are nici o legătură cu timpul. Putem să spunem că sântem înaintea comportamentului general. Zburăm altfel decât ceilalţi pescăruşi”.

“Cam aşa ceva”, spuse Jonathan, terminând cu o planare lină. “În orice caz, mult mai bună decât aceea cu vremea noastră”. Întâmplarea avu loc peste o săptămână. Fletcher tocmai demonstra tehnica zborului rapid unui grup de elevi noi. Se redresase dintr-un picaj de la şapte sute de picioare înălţime, ţinând ca o dungă cenuşie, foarte aproape de plajă, când un pui de pescăruş, la primul lui zbor, plana în calea lui, strigându-şi mama. Având doar o zecime de secundă pentru a-l evita, Pescăruşul Fletcher Lynd se izbi, spre stânga, cu o viteză de peste două sute de mile pe oră de o faleză masivă de granit.

Stânca i se păru o uriaşă piatră care ducea spre o altă lume. O explozie de teamă, de durere şi de întuneric, după care se trezi purtat la întâmplare, pe un cer foarte ciudat, uitând, amintindu-şi, uitând din nou; este înfricoşat, trist şi, mai ales îi părea nespus de rău.

Auzi o voce, vocea pe care o auzise şi atunci când l-a întâlnit pentru prima oară pe Jonathan Livingston.

“Fletcher, să nu iutăm că noi încercăm să ne depăşim limitele una câte una, cu răbdare. Programul nostru prevede zborul prin stâncă ceva mai târziu, nu acum”.

“Jonathan!”

“Cunoscut şi sub numele de Fiul Marelui Pescăruş”, îi spuse instructorul sec.

“Ce faci aici? Faleza! Cum… eu … murit?”

“Ei, Fletch, fii serios. Gândeşte-te. Dacă-mi vorbeşti, înseamnă că n-ai murit, nu? Ai reuşit să faci altceva: ţi-ai modificat cam brusc nivelul de conştiinţă. Acum, alege. Poţi să rămâi aici, să înveţi la acest nivel - care, de altfel, e mult mai înalt decât cel pe care l-ai părăsit - sau te poţi întoarce să lucrezi cu Stolul. Ce-i drept, Bătrânii sperau să se întâmple o catastrofă, dar nu credeam că o să meargă chiar aşa de uşor”:

“Sigur că vreau să mă întorc la Stol. De-abia am început lecţiile cu noul grup de elevi!”

“Foarte bine, Fletcher. Ţine minte ceea ce spuneam, că trupul nostru nu e altceva decât gândirea însăşi!…”

Fletcher dădu din cap. îşi desfăcu aripile şi deschise ochii la poalele stâncii, în mijlocul Stolului care se strânsese acolo. O larmă de ţivilituri şi cârâituri se stârni din mulţime, când făcu prima mişcare.

“Trăieşte! Cel care a murit trăieşte!”

“L-a atins cu vârful aripii! L-a adus la viaţă! Fiul Marelui Pescăruş!”

“Nu! El neagă asta! Este un diavol! UN DIAVOL! A venit să distrugă stolul!”

În mulţime, erau patru mii de pescăruşi, îngroziţi de ceea ce se întâmplase, iar strigătul DIAVOL! - trecu printre ei ca o furtună pe ocean. Cu ochii strălucitori şi cu ciocurile ascuţite se adunară în jurul lui ca să-l ucidă.

“Te-ai simţi mai bine dacă ai pleca, Fletcher?”, îl întrebă Jonathan.

“Nu, m-aş împotrivi prea mult…”

În aceeaşi clipă, se aflau la o jumătate de milă depărtare, iar ciocurile scânteietoare ale pescăruşilor se nimeriră în gol.

“De ce oare”, spuse Jonathan nedumerit, “cel mai greu lucru pe lume este să convingi o pasăre că e liberă şi că cu puţin efort şi-o poate dovedi sieşi? De ce oare o fi atât de greu?

Brusca schimbare de scenă îl făcea încă pe Fletcher să clipească. “Ce-ai mai făcut? Cum ai ajuns aici?”

“Doar tu ai vrut să pleci din mijlocul mulţimii, nu?”

“DA! Dar cum ai…”

“Simplu, Fletcher. Prin exerciţiu”.

Spre dimineaşă Stolul se potolise; nu însă şi Fletcher.

“Jonathan, iţi aminteşti că mi-ai spus odată demult, că cine îşi iubeşte Stolul îndeajuns, se întoarce la el să-l ajute să se desăvârşească”

“Da, sigur.”

“Nu înţeleg cum poţi iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă”.

“Dar, Fletcher, nu asta iubeşti tu la el! Nu iubeşti ura şi răutatea. Trebuie să te străduieşti să vezi adevăratul pescăruş, partea bună din fiecare. Trebuie să-i ajuţi şi pe ei să o vadă în ei înşişi: asta înţeleg eu prin dragoste. E grozav când înţelegi asta.”

“Îmi aduc aminte, de pildă, de un tânăr pescăruş aprig, pe nume Fletcher Lynd. Tocmai fusese Proscris. Era gata să-ţi distrugă întregul Stol, începând să-ţi construiască propriul său iad cumplit pe Stâncile îndepărtate. Şi iată-l că astăzi, construieşte propriul paradis, şi conduce întregul stol într-acolo”.

Fletcher se întoarse spre instructor, cu teama în ochi. “Eu să conduc? Adică cum, eu să conduc? Tu eşti dascăl aici. Doar n-ai să pleci!”

“Zău? Nu crezi că s-ar putea să mai existe şi alte stoluri şi alţi Fletcher care să aibă mai multă nevoie de un dascăl decât cel de faţă, care, oricum, e pe drumul cel bun către lumină”.

“Eu? Jon, eu nu sânt decât un pescăruş obişnuit, iar tu eşti…”

“…unicul Fiu al Marelui Pescăruş, nu?”. Jonathan suspină şi se uită în larg.

“Nu mai ai nevoie de mine. În fiecare zi trebuie să descoperi câte puţin din adevăratul şi nemărginitul Fletcher Pescăruş. El îţi este dascăl. Trebuie să-l înţelegi, trebuie să-i urmezi învăţătura”.

O clipă mai târziu, trupul lui Jonathan se clătină în aer pâlpâind şi deveni transparent. “Nu le da voie să umble cu zvonuri prosteşti despre mine, să facă din mine un zeu. Ne-am înţeles, Fletch?”

“Sânt numai un pescăruş. Îmi place să zbor, nu zic nu…”

“Sărmane Fletch, să nu crezi ce-ţi spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Priveşte cu gândul, descoperă ceea ce ştii deja şi vei vedea cum trebuie să zbori”.

Pâlpâirea încetă. Pescăruşul Jonathan dispăruse în văzduh.

Nu peste mult timp, Fletcher se ridică cu greu spre cer şi dădu de un grup de elevi, gata pentru prima lor lecţie.

“Pentru început”, spuse el apăsat, “trebuie să înţelegeţi că un pescăruş este ideea nelimitată a libertăţii, imaginea Marelui Pescăruş, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta, nu este decăt gândul vostru însuşi”.

Tinerii pescăruşi îl priveau neîncrezători.

Ce să spun, se gândea el, oare asta e o regulă pentru un luping?!

Fletcher suspină şi o luă de la capăt. “Bun…Foarte bine”, spuse el, aruncându-le o privire critică. “Să începem cu Zborul Orizontal”. Si zicând acestea, înţelese dintr-o dată că prietenul său nu fusese cu nimic mai divin decât el însuşi.

Fără limite, Jonathan?, se gândea el. Ei, atunci nu va trece multă vreme şi voi apărea ca din senin pe plaja ta ca să-ţi arăt câte ceva din tehnica zborului!

Şi deşi încerca să pară în ochii lor sever, aşa cum s-ar fi cuvenit, pescăruşul Fletcher îşi văzu dintr-odată elevii, pentru o clipă numai, aşa cum erau ei, de fapt; şi-i plăcu la nebunie ceea ce văzu. “Fără limite, Jonathan?”, îşi spuse în gând şi zâmbi.

Pornea în calea lui spre desăvârşire.

Partea  a doua.

Pescăruşul Jonathan Livingstone II

Richard Bach
Adevăratul pescăruş JONATHAN care trăieşte în noi toţi



Partea a II-a

Iată dar şi paradisul, se gândea el şi zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai când te îndrepţi spre el.
Pe măsură ce se-nălţa de la Pământ, pe deasupra norilor, în formaţie strânsă cu cei doi pescăruşi, vedea cum propriul său trup începea să strălucească. E adevărat, se afla acolo acelaş Pescăruş Jonathan, care trăise din totdeauna îndărătul ochilor săi aurii, numai că aspectul exterior se schimbase.
Era tot un trup de pescăruş, dar care începea acum să zboare mult mai bine ca-nainte. Ei, se gândea el, cu jumătate de efort am să zbor de două ori mai iute şi o să-mi dublez recordul celor mai bune zile ale mele de pe Pământ!
Penele i se făcuse albe şi strălucitoare, iar aripile-i erau netede şi fără cusur, ca nişte foi de argint şlefuit. Încercă să le pună la încercare cu voluptate, pulsând vigoare în aripile acelea noi.
La două sute cinzeci de mile pe oră, simţi că se apropie de viteza maximă pe orizontală. La două sute şaptezeci şi trei de mile pe oră, i se păru că nu poate zbura mai repede şi încercă o uşoară dezamăgire. Deci, chiar şi acest trup nou îşi poate avea limita lui şi, deşi zbura mai mult ca-nainte, exista totuşi o limită de viteză pe care cu greu ar fi putut-o depăşi. În paradis, se gândea el, nu trebuie să existe limite.
Norii se desfăcură, cei doi însoţitori îi strigară, “Noroc la coborâre, Jonathan” şi dispărură fără urmă.
Plutea deasupra mării, spre un ţărm crestat. Rari pescăruşi aduceau peştele prins în stânci. Mai încolo spre nord, chiar la orizont, zburau alţi câţiva. Privelişti noi, gânduri noi, întrebări noi. De ce atât de puţini pescăruşi? Paradisul ar trebui să fie înţesat de pescăruşi. Şi oare de ce sânt atât de obosit, dintr-o dată? În paradis pescăruşii n-ar trebui să se simtă obosiţi sau să doarmă niciodată.
Dar de unde ştie el toate lucrurile astea? Memoria vieţii de pe Pământ îl părăsea. Pământul fusese, fără îndoială, locul unde învăţase atâtea lucruri, dar detaliile nu-i erau clare - parcă lupta pentru hrană, parcă era Proscris.
Cei câţiva pescăruşi de pe mal îl întâmpinară, fără să-i adreseze nici un cuvânt. Simţea doar că este binevenit şi că aici e acasă. Fusese o zi mare pentru el; nu-şi mai amintea cum începuse.
Execută o întoarcere, pentru a ateriza pe plajă, bătând puţin din aripi, în văzduh, după care coborî lin pe nisip. Ceilalţi pescăruşi aterizară şi ei, dar fără ca vreunul din ei să mişte o pană măcar. Se legănaseră în vânt, cu aripile luminoase desfăcute, apoi îşi schimbaseră cumva unghiul aripilor, oprindu-se chiar în clipa în care atingeau pământul cu picioarele. Control admirabil, dar era prea obosit ca să mai exerseze.Stând acolo, pe plajă, fără să schimbe un cuvânt, a adormit.
În zilele următoare Jonathan a văzut că şi acolo avea de învăţat la fel de multe lucruri despre zbor ca şi în lumea pe care o lăsase în urmă. Cu o deosebire. Aici, pescăruşii gândeau ca şi el. Pentru fiecare dintre ei, cel mai important lucru din viaţă este să năzuiască să se atingă desăvârşirea în ceea ce le plăcea mai mult, zborul. Erau nişte păsări magnifice, toţi până la unul şi îşi petreceau fiecare zi exersând, testând metode avansate în aeronautică.
Jonathan uitase de mult lumea din care venise, locul acela unde Stolul trăia, străin de bucuria zborului, folosind aripile doar ca un mijloc de a obţine hrană. Dar, din când în când, fie numai pentru o clipă, gândul îl purta înapoi, la el.
Şi-a amintit de ei într-o dimineaşă când, împreună cu instructorul lui de zbor, se odihnea pe plajă, după o lecţie de tonouri rapide, cu aripile strânse.
“Unde sânt ceilalţi, Sullivan? întreabă el, tăcut, pe deplin familiarizat acum cum telepatia care se stabilea între aceşti pescăruşi în loc de ţivlit şi cârâit. “De ce nu sântem mai mulţi aici? Acolo de unde am venit, erau….”
“…mii şi mii de pescăruşi. Ştiu”. Sullivan dădu din cap. “Singurul răspuns pe care ţi-l pot da, Jonathan, este că păsări ca tine sânt una la un milion. Cei mai mulţi dintre noi au atins acest prag, foarte greu. Noi am trecut dintr-o lume în alta şi deşi aceasta nu se deosebeau cu nimic de prima, uităm imediat de unde am venit, nu era indiferent încotro mergem, trăim clipa. Bănuieşti prin câte vieţi am trecut până să ne dăm seama că viaţa înseamnă mai mult decât hrană, luptă şi putere în Stol? O mie de vieţi, Jon, zece mii! Şi apoi încă o sută de vieţi, până am început să ne dăm seama că există perfecţiuni şi încă o altă sută, până ne-am dat seama că scopul nostru în viaţă este să atingem acea desăvârşire şi s-o dezvăluim celorlalţi. Aceeaşi lege se aplică şi acum: ne alegem lumea următoare, în funcţie de ceea ce învăţăm în această lume. Dacă nu înveţi nimic, lumea următoare este întocmai ca aceasta, cu aceleaşi limite şi cu aceleaşi apăsătoare greutăţi pe care trebuie să le birui".
Şi-a întins aripile, şi-a îndreptat faţa spre vânt. “Dar tu, Jon”, spuse el, “ai învăţat atât de multe lucruri deodată, încât nu ai nevoie de o mie de vieţi ca să ajungi aici”. În clipa următoare erau din nou în văzduh şi exersau. Tonoul strâns, în formaţie era greu de realizat, pentru că în timpul rostogolirii Jonathan trebuia să gândească cu capul în jos, inversând unghiul aripilor şi anume inversându-l în armonie perfectă cu instructorul său.
“Să încercăm din nou” repetă mereu Sullivan - “Să încercăm din nou“. Apoi, în sfârşit, “Bine”. Începură să exerseze buclele inverse.
Într-o seară, pescăruşii care făceau zboruri de noapte stăteau pe nisip şi meditau. Jonathan îşi luă inima în dinţi şi se apropie de Pescăruşul Staroste care, se supunea, urma curând să treacă hotarele acestei lumi.
“Chiang…” îi spuse el, puţin emoţionat.
Bătrânul pescăruş îl privi cu bunătate. “Spune, fiule”. În loc să-l vlăguiască, bătrâneţea îl învârtoşase; putea să întreacă în zbor orice pescăruş şi dobândise o măiestrie pe care ceilalţi abia începeau să şi-o însuşească.
“Chiang, lumea asta, de fapt, nu e paradisul, nu-i aşa?”.
Bătrânul zâmbi în lumina lunii. “Te desăvârşeşti mereu, Jonathan “, spuse el.
“Bine, dar ce se va întâmpla acum? Unde mergem? Oare paradisul nu există nicăieri?”
“Nu Jonathan, nu există. Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desăvârşit - iată paradisul”. Tăcu pentru o clipă. “Tu zbori foarte iute, nu-i aşa?”
“Îmi … place viteza”, spuse Jonathan surprins, dar mândru că Starostele observase asta.
“Vei începe să atingi paradisul, Jonathan, în clipa în care atingi viteza perfectă. Şi asta nu înseamnă o mie de mile pe oră sau un milion sau viteza luminii. Pentru că orice număr este o limită, iar desăvârşirea nu are limite. Viteza perfectă, fiule, este să fii acolo”.
Fără nici o vorbă, Chiang dispăru şi apăru, într-o sclipire de o secundă, la marginea apei, la cinzeci de picioare mai departe. Apoi dispăru din nou şi apăru, chiar în aceiaşi fracţiune de secundă, pe umărul lui Jonathan. “ E destul de plăcut”.
Jonathan era uluit. Uitase să-l mai întrebe de paradis. “Cum reuşeşti să faci asta? Ce senzaţie îţi dă? Cât de departe poţi merge?”.
“Poţi merge oriunde în timp şi spaţiu,” spuse Bătrânul. “Eu am fost oriunde mi-a trecut prin minte, oricând. Străbăteam marea cu privirea. Ciudat. Pescăruşii care dispreţuiesc desăvârşirea de dragul călătoriei nu ajung nicăieri, chiar aşa, încet, cum zburau ei. Cei care renunţă la călătorie de dragul desăvârşirii ajung peste tot, imediat. Nu uita, Jonathan, paradisul nu este un loc sau un timp, pentru că locul şi timpul nu au înţeles. Paradisul este…”
“Ai putea să mă înveţi să zbor aşa?”, Pescăruşul Jonathan tremura la gândul că va învinge din nou necunoscutul.
“Dacă vrei, sigur te pot învăţa.”
“Vreau. Când începem?”
“Dacă vrei, putem începe chiar acum”.
“Vreau să învăţ să zbor ca tine”, spuse Jonathan, în timp ce ochii îi străluceau ciudat. “Spune-mi ce trebuie să fac”:
Chiang vorbea încet şi-l urmărea pe tânărul pescăruş cu multă atenţie. “Ca să zbori repede ca gândul, adică oriunde”, spuse el, “trebuie să începi prin a-ţi da seama că ai ajuns acolo…”
După părerea lui Chiang, secretul consta în a-l face pe Jonathan să nu se mai considere ferecat într-un trup limitat, cu o deschidere fixă a aripilor şi cu o putere de zbor care ar putea fi înregistrată pe o diagramă. Secretul consta în a şti că adevărata ta natură - perfectă ca număr nescris - trăieşte oriunde simultan, în timp şi spaţiu.
Jonathan exersa, cu încrâncenare, zi de zi, din zori până în miezul nopţii. Şi cu tot efortul pe care-l depunea, nu progresa nici cât negru sub unghie.
“Lasă la o parte credinţa!”, îi tot spunea Chiang. “Ca să zbori, n-ai nevoie de credinţă. A fost nevoie să înţelegi zborul. Acum e la fel. Hai, încearcă din nou…”
Dar într-o zi, în timp ce stătea pe mal, cu ochii închişi, Jonathan, concentrat, înţelese într-o clipă ceea ce-i spusese de atâtea ori Chiang. “Da, a avut dreptate! Sânt un pescăruş desăvârşit, fără limite!” Simţi iureşul unei imense bucurii.
“Bravo”! spuse Chiang şi glasul lui răsuna de triumf.
Jonathan deschise ochii. Se afla cu Bătrânul, pe un alt ţărm. Copacii creşteau până aproape pe malul apei, iar deasupra capului străluceau doi sori galbeni îngemănaţi.
“În sfârşit ai înţeles, îi spuse Chiang, dar ai nevoie de mai mult control…”
Jonathan era uluit. “Unde ne aflăm?”
Cu totul nepăsător la priveliştile ciudate din jur, Bătrânul trecu peste această întrebare. “Sântem, evident, pe vreo planetă cu un cer verde şi cu două astre în locul soarelui”.
Jonathan scoase un strigăt ascuţit de plăcere, primul strigăt de când părăsise pământul. “AM REUŞIT”.
“Tu ai reuşit. Jon”, spuse Chiang. “Întotdeauna reuşeşti când ştii ce faci. Şi acum, să revenim la control…”
Când s-au întors se întunecase. Când ceilalţi pescăruşi se uitau la Jonathan, în ochii lor aurii se citeau veneraţie şi teamă; căci îi văzuseră cum dispăruse din locul în care părea ţintuit.
Nu i-a lăsat să-l felicite prea mult. “De abia am venit aici. Sânt un începător! Eu am de învăţat de la voi!”
“Mă îndoiesc că aşa stau lucrurile“, spuse Sullivan, care stătea alături. “În zece mii de ani nu am văzut un alt pescăruş, mai curajos ca tine“. Stolul amuţise, iar Jonathan nu-şi găsea locul, de stânjenit ce era..
“Dacă vrei, putem începe să învăţăm cum să învingem timpul”, spuse Chiang, “până vei ajunge să zbori în trecut şi viitor. Atunci vei fi în stare să înveţi lucrul cel mai greu, cel mai serios şi cel mai plăcut. Vei fi în stare să porneşti în sus şi să cunoşti ce înseamnă bunătatea şi dragostea”.
A trecut o lună - sau ceva ce seamănă cu o lună - şi Jonathan a învăţat într-un ritm impresionant. Întotdeauna prindea repede, în experienţa obişnuită, dar acum, când devenise elevul favorit al Starostelui însuşi, înghiţea idei noi ca un computer aerodinamic cu pene.
Dar a venit şi ziua când Chiang dispăru. Vorbise cu ei, îndemnându-i să nu renunţe la învăţătură, la exerciţiu, la efortul de a înţelege cât mai mult din principiul invizibil, dar perfect, al vieţii. Apoi, în timp ce vorbea, penele i se făcură atât de strălucitoare, că nici un pescăruş nu putu să-l mai privească.
“Jonathan”, acestea i-au fost ultimele cuvinte, “nu uita să te desăvârşeşti în iubire”.
Când au putut să vadă din nou, Chiang nu mai era acolo.
Zilele treceau şi Jonathan îşi dădea seama că se gândea tot mai des la locul de unde venise, la Pământ. Dacă pe vremea când trăia acolo, ar fi ştiut măcar o fărâmă din câte ştia acum, viaţa ar fi avut o altă semnificaţie. Stătea pe nisip şi se întreba dacă există vreun pescăruş, acolo, pe Pământ, care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca un simplu mijloc pentru a ciuguli o fărâmitură dintr-o barcă de pescar. Ba poate că unul dintre ei a şi fost Proscris pentru că a îndrăznit să spună adevărul în faţa întregului Stol. Şi cu cât îşi exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ. Pentru că, în ciuda trecutului său singuratic Pescăruşul Jonathan era sortit să fie dascăl. Îşi manifesta iubirea împărtăşind cunoştinţele lui, oricărui pescăruş care dorea să cunoască adevărul.
Sullivan care era acum în stare să zboare cu viteza gândului şi care-i ajuta pe ceilalţi să-i pătrundă tainele, se îndoia.
“Jon, tu ai fost Proscris odată. De ce crezi că unul dintre cei care te-au proscris atunci te-ar asculta acum? Doar înţelegi adevărul proverbului: “Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe”. Pescăruşii de la care ai venit stau pe pământ cârâind şi luptându-se între ei. Sânt la o mie de mile de paradis - şi tu vrei şă le arăţi paradisul de acolo, de jos! Jon, ei nu-şi văd măcar vârful aripilor! Stai aici! Ajută-i pe noii veniţi de aici, pe cei care sânt destul de sus ca să priceapă ce ai tu de spus”. Tăcu o clipă, apoi spuse: “Ce s-ar fi întâmplat dacă şi Chiang s-ar fi întors în vechea lui lume? Unde ai fi tu astăzi?”
Ultimul argument fu hotărâtor. Sullivan avea dreptate. Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe.
Jonathan rămase să lucreze cu noii veniţi; toţi erau inteligenţi şi învăţau foarte repede. Dar vechiul sentiment reveni; nu putea să nu-şi spună, că poate pe pământ era vreun pescăruş care ar fi în stare să înveţe. Ar fi înaintat cu mult mai repede pe calea desăvârşirii, dacă Chiang ar fi venit la el, în ziua în care fusese Proscris.
“Sully, trebuie să mă întorc”, spuse el, într-un târziu. Elevii tăi merg bine. Te pot ajuta ei însuşi să răzbeşti cu noii veniţi”.
Sullivan suspină, dar nu se împotrivi. “Îţi voi duce lipsa, Jonathan” - acestea au fost singurele lui cuvinte.
“Ruşine, Sully!” îi spuse Jonathan cu reproş, “nu te mai purta prosteşte! Oare ce exersăm în fiecare zi? Dacă prietenia noastră depinde de spaţiu şi timp, atunci în ziua când vom învinge în sfârşit spaţiul şi timpul, ne vom fi distrus şi propria noastră frăţie. Dacă învingem spaţiul, rămânem numai cu Aici. Dacă învingem timpul, rămânem numai cu Acum. Şi între Aici şi Acum, oare nu crezi că ne-am putea vedea din când în când?”
Pescăruşul Sullivan nu se putu împiedica să râdă. “Pasăre nebună”, spuse el cu bunătate. “Dacă va fi cineva în stare să le arate celor de pe Pământ cum să vadă la o înălţime de o mie de mile, acela va fi Pescăruşul Jonathan Livingston”. Îşi coborî privirea. “La revedere, prietene Jon”.
“La revedere, Sully, ne vom revedea”. Şi zicând acestea, Jonathan văzu în gând, imaginea unui stol de pescăruşi de pe ţărmul unui alt timp; ştia, în urma unui exerciţiu îndelungat, că el nu era pene şi os, ci ideea desăvârşită a libertăţii şi zborului, neîngrădită de nimic.
Pescăruşul Fletcher Lynd, deşi era foarte tânăr, ştia că nici o altă pasăre nu fusese mai brutal şi mai nedrept tratată de Stolul său, ca el.
“Nu-mi pasă ce spun”, se gândea el înverşunat, cu ochii tulburaţi, pe când zbura spre stâncile îndepărtate. “Zborul înseamnă mult mai mult decât să dai din aripi de colo colo! Asta poate să facă şi un … ţânţar! Doar un tonou în jurul Bătrânului Pescăruş, în glumă, şi iată-mă Proscris! Oare sânt orbi? Nu-şi dau seama? Nu-şi pot imagina ce extaz este să ştii să zbori cu adevărat! Nu-mi pasă ce gândesc. O să le arăt eu, ce înseamnă să zbori! O să fiu pur şi simplu un Proscris, dacă aşa vor ei! O să fac să le pară rău…”
O voce răsună în el, deşi foarte blândă, îl făcu să tresară atât de puternic, încât se clătină, împiedicându-se în văzduh.
“Nu fi prea aspru cu ei, Pescăruş Fletcher. Izgonindu-te, ceilalţi pescăruşi şi-au făcut rău numai lor şi într-o bună zi îşi vor da seama de asta. Într-o bună zi, vor vedea şi ei ce vezi tu acum. Iartă-i şi ajută-i să înţeleagă”.
Chiar lângă aripa lui dreaptă, zbura cel mai strălucitor pescăruş alb din lume, plutind cu uşurinţă, fără să-şi mişte vreo pană, şi asta la o viteză maximă pe care el, Fletcher, o putea atinge.
Pentru o clipă tânăra pasăre fu cuprinsă de panică.
“Ce se-ntâmplă? Am înnebunit? Am murit? Ce-i asta?
Joasă şi calmă, vocea îi pătrunse gândul cerând un răspuns. “Pescăruş Fletcher, vrei să zbori?”
“DA, VREAU SĂ ZBOR!”
“Pescăruş Fletcher Lynd, doreşti asta atât de mult încât să fii în stare să-ţi ierţi Stolul, să te desăvârşeşti şi, într-o zi, să te întorci din nou la ei ca să-i ajuţi şi pe ei să se desăvârşească?”
Nu încăpea minciună în faţa unei asemenea făpturi magnifice şi măiestre, oricât de mândru şi de jignit s-ar fi simţit Pescăruşul Fletcher.
“Doresc”, spuse el încet.
“Atunci Fletcher”, îi spuse făptura strălucitoare, şi vocea era nespus de blândă, “să începem cu Zborul Orizontal…”

Prima parte Continuare

Pescăruşul Jonathan Livingstone I

Richard Bach

Adevăratul pescăruş JONATHAN care trăieşte în noi toţi



Partea I

Era dimineaţă şi un soare proăspăt strălucea în aur peste clipocitul mării domoale.
La o milă de ţărm, o barcă de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock scânteiase în aer până când apăru un stol de o mie de pescăruşi care încercau, zvâcnind şi zbătându-se, să obţină câteva fârâmituri de hrană. Începea o nouă zi de muncă.
Dar departe şi singur, străin de orice barcă şi ţărm, Pescăruşul Jonathan Livingston exersa. La trei sute de picioare înălţime, el îşi coborî picioarele palmate, îşi ridică ciocul străduindu-se să-şi menţină aripile într-un arc dureros. Acesta îi îngăduia să zboare nespus de încet, şi acum el încetinise până ce vântul îi devenea doar o şoaptă în obraz, iar oceanul stătea neclintit sub el. Îşi îngusta ochii într-o concentrare cumplită, îşi ţinea răsuflarea, îşi acorda aripile…încă …încă puţin. Penele i se zburliseră, se afla în limită de viteză şi căzu.
Pescăruşii, după cum ştiţi, nu şovăie, nu ating niciodată acest prag. A se poticni în zbor este pentru ei ruşine şi mare ocară.
Dar Pescăruşul Jonathan Livingston, fără a se ruşina, îşi întinse din nou aripile în arcul acela tremurător, - mai încet, şi mai încet, şi poticnindu-se din nou - nu era o pasăre ca oricare.
Cei mai mulţi pescăruşi nu caută decât să înveţe decât elementele de bază ale zborului - cum să ajungă de pe mal la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi, nu zborul conteză, ci hrana. Dar pentru acest pescăruş, zborul era totuşi, nu hrana mai mult decât orice pe lume. Pescăruşul Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.
Acest fel de a gândi, observase şi el, nu este deloc mijlocul prin care să devină popular printre celelalte păsări. Chiar şi părinţii lui se îngroziseră văzând că Jonathan îşi petrecea zile întregi de unul singur, făcând sute de planări joase, exersând.
Nu ştia de ce, dar când zbura deasupra apei, la altitudini mai joase decât jumătate din întinderea aripilor sale, putea să stea în aer mai mult, cu mai multă uşurinţă. Plutirile lui nu se mai încheiau cu obişnuita cădere în picioare care împroşca marea, ci cu un lung siaj orizontal, în care atingea suprafaţa cu picioarele strânse aerodinamic lângă corp. Când îşi începuse glisadele aterizând cu picioarele sus pe plajă, străbătând apoi cu pasul lungimea glisadei sale în nisip. Părinţii lui se îngroziseră şi mai mult.
“De ce, Jon, de ce ?” îl întreba mama lui, “de ce îţi vine atât de greu să fii la fel cu ceilalţi din stol, Jon ? De ce nu laşi pelicanii sau albatroşii să zboare atât de jos? De ce nu mănânci, fiule? Fiule, ai ajuns numai pene şi os!”
“ Nu-mi pasă că am ajuns numai pene şi os, mami! Vreau să ştiu ce pot realiza în văzduh şi ce nu. Atâta tot. Vreau să ştiu!”
“Ascultă Jonathan” - i-a spus tatăl, nu fără blândeţe. “Iarna nu e prea departe. Bărcile o să fie puţine, iar peştele de la suprafaţă va înota mai la fund. Dacă tot vrei să înveţi, învaţă despre hrană şi cum se obţine. Povestea asta cu zborul e bună, nu zic nu, dar nu poţi să te hrăneşti cu glisade, o ştii şi tu. Nu uita că Zbori ca să te hrăneşti”.
Supus, Jonathan a încuviinţat. Zilele următoare, a încercat să se poarte ca ceilalţi pescăruşi; a încercat, într-adevăr, ţipând şi luptând cot la cot cu stolul, pe lângă diguri şi bărci de pescuit, plonjând după resturi de peşte şi pâine. Dar nu a reuşit deloc.
“Nu are nici un rost”, se gândea el, scăpând intenţionat un mic hering - obţinut cu multă greutate, drept în gura unui pescăruş bătrân şi flămând care-l fugărea. “Mai bine mi-aş petrece timpul ăsta învăţând cum să zbor. Sunt atâtea lucruri de învăţat”.
N-a trecut mult timp Pescăruşul Jonathan era din nou sungur, departe, pe mare, flămând, fericit, învăţând.
Îl preocupă viteza şi după o săptămână de exerciţiu ştia, despre viteză, mai multe lucruri decât cel mai rapid pescăruş în viaţă.
La o mie de picioare, dând din aripi cu toată puterea, s-a angajat într-un picaj vertical ameţitor, şi astfel şi-a dat seama de ce pescăruşii nu se lansează în picaj. În numai şase secunde atinsese şaptezeci de mile pe oră, viteza la care dacă îţi ridici aripile, îţi pierzi echilibrul.
De fiecare dată i se întâmpla la fel. Deşi era prudent, deşi se folosea de întreaga sa îndemânare, la viteze foarte mari îşi pierdea controlul.
Se înălţa la o mie de picioare. La început, cu toată puterea drept înainte, apoi îşi lua avânt, dând din aripi, îşi dădea drumul vertical. Atunci, de fiecare dată, aripa stângă i se bloca la ridicare, el se răsucea violent spre stânga, îşi oprea şi aripa dreaptă ca să se redreseze şi ţâşnea ca focul într-o vrilă sălbatică spre dreapta.
Nu putea să se concentreze îndeajuns când îşi ridica aripile. De zece ori a încercat şi tot de zece ori, - zburând cu şaptezeci de mile pe oră, - a explodat într-o masă învolburată de pene, fără control, prăbuşindu-se în apă.
Secretul, îşi spunea el apoi, ud leoarcă, este să-ţi ţii aripile nemişcate la viteze mari - să dai din aripi până atingi cinzeci de mile şi apoi să le ţii nemişcate.
A încercat din nou, de la două mii de picioare înălţime, rostogolindu-se în picaj, cu ciocul drept în jos, cu aripile întinse şi nemişcate din clipa în care a depăşit cinzeci de mile pe oră. I-a trebuit o forţă teribilă, dar a izbutit.
În zece secunde a atins peste nouăzeci de mile pe oră. Jonathan stabilise recordul mondial pentru pescăruşi de viteză.
Dar victoria a fost de scurtă durată în clipa în care a început redresarea, în clipa în care şi-a schimbat unghiul aripilor, a căzut în acelaşi dezechilibru cumplit care, la nouăzeci de mile pe oră, l-a izbit cu puterea dinamitei. Pescaruşul a explodat între cer şi pământ şi s-a izbit de apa tare ca piatra.
Când şi-a revenit era noaptea târziu, iar el plutea în lumina lunii pe suprafaţa oceanului. Aripile-i erau două bare zgrunţuroase de plumb, iar greutatea insuccesului atârna şi mai greu pe umerii lui. Îşi dorea, vlăguit, ca această greutate să-l tragă încet la fund, să pună capăt la toate.
Pe când se scufunda uşor, o voce seacă, stranie se ridică din lăuntrul lui. N-am ce să fac. Sânt un pescăruş. Sânt mărginit prin însăşi natura mea. Dacă aş fi învăţat atât de multe despre zbor, aş avea în cap diagrame, nu creier! Dacă m-aş fi născut şă zbor cu viteză , aş avea aripi scurte ca şoimul şi m-aş hrăni cu şoareci în loc de peşti. Avea dreptate tata. Trebuie să uit toate astea. Trebuie să mă întorc acasă la stol şi să fiu mulţumit cu ceea ce sânt, un biet pescăruş mărginit.
Vocea se stinse, şi Jonathan aprobă. Noaptea, locul pescăruşului e pe mal, şi din clipa aceea el jură că va deveni un pescăruş normal. Aşa toată lumea trebuie mulţumită.
Se desprinse cu greu de apa întunecată şi zbură către ţărm, mulţumit de ceea ce învăţase despre zborul jos care uşurează munca.
“Nu”, şi-a spus. “Am terminat cu ceea ce am fost, s-a terminat cu tot ce am învăţat. Sânt un pescăruş ca oricare alt pescăruş, şi voi zbura ca un pescăruş de rând”. S-a ridicat, cu greu, până la o sută de picioare şi a dat cu putere din aripi, grăbindu-se spre ţărm.
Hotărârea de a se comporta ca oricare alt pescăruş din Stol, îl făcea fericit. Nu va mai avea nici o legătură cu forţa care-l îndemnase să înveţe, nu va mai cunoaşte nici ispita, nici înfrângerea. Şi era atât de bine, să nu se mai gândească la nimic şi să zboare prin întuneric, către luminile de pe plajă.
Întuneric! Vocea seacă scrâşni alarmată. Pescăruşii nu zboară niciodată prin întuneric!
Jonathan nu i-a dat ascultare. E atât de bine, îşi spunea. Luna şi luminile care licăreau pe apă, aruncând mici reflexe de dar în noapte, iar în jur atâta linişte, atâta nemişcare…
Coboară! Pescăruşii nu zboară niciodată prin întuneric! Dacă ai fi fost născut să zbori pe întuneric, ai avea ochii de bufniţă! Ai avea în cap diagrame, nu creier! Ai avea aripile scurte ca ale şoimului!
Acolo, în noapte la o înălţime de o sută de picioare, Pescăruşul Jonathan Livingston clipi. Dispăruseră toate, şi hotărârile şi durerea.
Aripile scurte. Aripile scurte ale şoimului!
Iată răspunsul! Ce prost am fost! Am nevoie de nişte aripioare minuscule, trebuie să-mi îndoi aripile şi să zbor numai cu vârful lor! Aripi scurte!
Se înălţă la două mii de picioare deasupra apei întunecate şi fără să se mai gândească la insucces sau la moarte, îşi strânse aripile pe lângă corp, îşi întinse numai vârfurile lor, pumnale înguste şi ascuţite şi se lansă într-o cădere verticală.
Vântul îi huruia monstruos în cap. Şaptezeci de mile pe oră, nouăzeci, o sută douăzeci, şi mai repede; cu o zvâcnire a aripilor uşoară, abia simţită se redresa din picaj şi zbură pe deasuprea valurilor, o ghiulea cenuşie de tun sub lumina lunii.
Închise ochii împotriva vântului, cuprins de fericire. O sută patruzeci de mile pe oră! Iar controlul - perfect! Dacă aş plonja la cinci mii de picioare, în loc de două mii, mă întreb care cât de repede…
Jurământul de mai-nainte fusese uitat. Pierise odată cu vântul. Şi totuşi nu se simţea vinovat că nu se ţinuse de cuvânt. Asemenea făgăduieli sânt pentru pescăruşii de rând! Dar cel care a atins măiestria, nu are nevoie de asemenea jurăminte.
La răsăritul soarelui, Pescăruşul Jonathan exersa din nou. De la înălţimea de cinci mii de picioare, bărcile de pescari păreau mici puncte pe suprafaţa albastră a apei. Breakfast Flock era un nor difuz din fire de praf, care se roteau.
Era viu, cuprins de un tremur de plăcere abia simţit, mândru că îşi stăpânea frica. Atunci, fără ceremonie, îşi strânse aripile, întinzându-şi numai vârfurile scurte şi ascuţite, şi plonjă în apă. După ce trecu patru mii de picioare, atinse viteza. Zbura drept în sus, cu două sute paisprezece mile pe oră. A înghiţit în gol, ştiind că dacă i s-ar desface aripile la o asemenea viteză s-ar transforma într-un milion de fărâmituri de pescăruş. Dar viteza era putere, viteza era bucurie, viteza era frumuseţe pură!
Începu redresarea la o mie de picioare, iar vârfurile aripilor tremurau şi vuiau înăbuşit în vântul acela cumplit, barca şi mulţimea de pescăruşi se clătinau şi veneau cu iuţeală de meteori, chiar în întâmpinarea lui.
Nu se putea opri; nici măcar nu ştia cum să se întoarcă la viteza asta.
Ciocnirea înseamnă moarte fulgerătoare.
Aşa că închise ochii.
În dimineaţa aceea, îndată după răsăritul soarelui, Pescăruşul Jonathan Livingston a trecut ca o săgeată prin Breakfast Flock de păşind două sute douăsprezece mile pe oră, cu ochii închişi, într-un uriaş ţipăt vâjâitor de vânt şi pene. Pescăruşul Norocului i-a zâmbit de data asta, nimeni nu a fost omorât.
Când şi-a ridicat ciocul drept spre cer, încă mai gonea cu o sută şaizeci de mile pe oră. Când a coborât la douăzeci de mile pe apă, la patru mii de picioare sub el.
Gândul l-a dus la triumf. Viteza maximă. Un pescăruş zburând cu două sute paisprezece mile pe oră! Era un record, cea mai mare clipă din istoria Stolului; şi în acea clipă în faţa lui s-a deschis o nouă eră. Zburând spre locul pustiu unde exersa, strângându-şi aripile pentru un picaj de la înălţimea de opt mii de picioare, s-a hotărât deodată să studieze cum să se întoarcă.
A descoperit că o singură pană din vârful aripii, mişcându-se mai puţin de un centimetru, provoca la viteze mari o întoarcere corectă dar fulgerătoare. Înainte de a învăţa aceasta, descoperise oricum că , dacă mişca mai multe pene la o asemenea viteză, se rostogolea ca un glonte… şi astfel Jonathan realiză primele exerciţii de acrobatică aeriană ale unui pescăruş de pe Pământ.
În ziua aceia nu şi-a pierdut vremea în conversaţii cu alţi pescăruşi, ci a zburat fără întrerupere până la apusul soarelui. A descoperit lupingul, tonoul lent, tonoul strâns, vria inversă,. buntul pescăruşului, roate.
Cand Pescăruşul Jonathan s-a întors în Stol, pe plajă era noaptea târziu. Se simţea ameţit şi grozav de obosit. Totuşi, îmbătat de plăcere, mai făcu un luping la ateruzare, însoţit de un tonou rapid, chiar înainte de a lua contact cu solul. Când vor auzi de recordul meu, se gândea el, vor înnebuni de fericire. Viaţa are o altă semnificaţie acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari şi înapoi, iată adevărata noimă a vieţii! Ne putem ridica noi înşine din ignoranţă, putem deveni noi înşine fiinţe ale perfecţiunii, inteligenţei şi talentului. Putem fi liberi! Putem să explorăm Zborul!
Îi stăteau în faţă ani cântând şi strălucind de promisiuni.
Când ateriză, pescăruşii erau adunaţi în Consiliu; parcă se adunaseră de mai mult.
De fapt aşteptau.
“Pescăruşul Jonathan Livingston! În Centru!“ Cuvintele Bătrânului vibrau de o adâncă solemnitate. În Centru înseamnă fie ocară, fie onoare. Când se alegeau cei mai importanţi conducători ai pescăruşilor, aceştea erau chemaţi în Centru pentru Onoare. “Cu siguranţă”, se gândi el, “Breakfast Flock a urmărit recordul meu de azi dimineaţă, dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau să fiu conducător. Vreau doar să le împărtăşesc experienţa mea, să le arăt orizonturile care ni se deschid nouă, pescăruşilor”. Păşi în faţă.
“Pescăruş Jonathan Livingston”, spuse bătrânul, “în Centru pentru Ocară, în văzul tuturor pescăruşilor”.
Parcă-l pocnise cineva-n cap cu o scândură. I se muiaseră genunchii, i se pleoştiră aripile, urechile îi ţiuiau. Pentru ocară? Nu se poate! Şi recordul?! Nici nu-şi dau seama ce spun! Nu au dreptate! Nu au dreptate!
“….pentru cumplita sa nesăbuinţă”, intona vocea solemnă, “pentru violarea demnităţii şi tradiţiilor neamului pescăruşilor…”
A fi chemat în centru pentru ocară înseamnă alungarea din obşte şi exilarea pe Stâncile Îndepărtate.
“… într-o zi Pescăruş Jonathan Livingston, vei înţelege că orice nesăbuinţă e fără rost. Viaţa este necunoscutul şi incognoscibilul; noi am fost aduşi pe lume ca să mâncăm şi să supraveţuim cât mai mult”.
Un pescăruş nu are dreptul să replice în faţa Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi: “Nesăbuinţă? Fraţilor!” srigă el. “Oare un pescăruş care descoperă şi urmează un sens în viaţă, un ţel mai înalt este nesăbuit? Mii de ani ne-am zbătut să obţinem peşte; acum, raţiunea vieţii noastre e alta - să ne desăvârşim, şă explorăm, să fim liberi! Mai daţi-mi o şansă, lăsaţi-mă să vă arăt ce am descoperit…”
Stolul era parcă de piatră.
“Frăţia noastră a încetat!” au intonat pescăruşii într-un singur glas şi, astupându-şi solemn urechile, i-au întors spatele.
Pescăruşul Jonathan şi-a petrecut restul zilelor singur, zburând dincolo de stâncile îndepărtate. Singura lui suferinţă nu era singurătatea, ci faptul că ceilalţi pescăruşi nu vroiau să creadă în strălucirea zborului care-i aştepta; nu vroiau să deschidă ochii şi să vadă.
În fiecare zi se desăvârşea mai mult. Deprinsese, de pildă, că picajul aerodinamic de mare iuţeală îl făcea să ajungă la peştele rar şi gustos care se găsea, în bancuri, la zece picioare adâncime: nu mai avea nevoie de pescari şi de resturile de pâine pentru a supraveţui. Deprinsese să doarmă în văzduh, plutind noaptea pe vântul care bătea dinspre ţărm, acoperind o sută de mile de la pusul până la răsăritul soarelui. Graţie aceluiaş control interior, zbura prin pâcla deasă a mării şi se ridica deasupra ei spre vămile clare, orbitoare…în timp ce toţi ceilalţi pescăruşi adăstau pe pământ, umiliţi de ploaie. Deprinsese să înainteze mult peste uscat, călare pe vântul puternic, să se hrănească acolo cu insecte delicate.
Ceea ce visase cândva pentru Stol, câştiga acum doar pentru el; îşi desăvârşea zborul şi nu regreta preţul pe care-l plătise. Pescăruşul Jonathan descoperea că pescăruşii trăiesc atât de puţin din cauza plictiselii, fricii şi mâniei, că acestea odată alungate din minte, viaţa lui era lungă şi frumoasă.
Veniră în amurg, şi-l găsiră pe Jonathan plutind liniştit şi solitar pe cerul mult iubit. Cei doi pescăruşi care-şi făcuseră apariţia erau curaţi ca lumina stelelor. Lumina pe care o răspândeau în înaltul cerului de noapte era blândă şi prietenoasă. Dar mai frumos ca orice era îndemânarea cu care zburau, bătând aripile la aceiaşi distanţă de el.
Fără să le spună vreun cuvânt, Jonathan i-a supus probei sale de zbor, aceea pe care nici un pescăruş n-o trecuse vreodată. Şi-a răsucit aripile, a încetinit zborul până la limită. Cele două păsări luminoase au incetinit şi ele, lin păstrându-şi simetric poziţia. Zborul încet nu le era străin.
Şi-a strâns aripile, a făcut un tonou, şi s-a angajat într-un picaj, la o sută nouăzeci de mile pe oră. Ei au plonjat împreună cu el, liniind cerul în formaţie perfectă.
În sfârşit, a trecut, din viteză, într-un tonou încetinit, pe verticală. Zâmbind, ei s-au rostogolit odată cu el.
A revenit la zborul orizontal şi după câteva minute de tăcere, a vorbit. “De acord, cine sânteţi voi?”
“Sântem din stolul tău, Jonathan. Sântem fraţii tăi”. Cuvintele lor sunau ferm şi liniştit. “Am venit să te luăm mai sus, să te luăm acasă”.
“Nu am casă. Nu am Stol. Sânt un Proscris. Iar acum zburam peste Great Mountain Wind . De aici trupul ăsta al meu se mai poate ridica doar câteva sute de picioare”.
“Ba se poate mai mult, Jonathan. Pentru că te-ai desăvârşit. Ai terminat o şcoală, acum e timpul să începi alta”.
În acel moment, înţelegerea, care pâlpâise în el toată viaţa, se aprinse. Aveau dreptate. Putea să zboare mai sus şi era vremea să ajungă acasă.
Aruncă o ultimă privire cerului, minunata întindere argintie, unde învăţase atâtea lucruri.
“Sunt gata”, spuse el, într-un sfârşit.
Şi Pescăruşul Jonathan Livingston se înălţă, împreună cu cei doi pescăruşi scânteiind ca stelele şi dispărură cu toţii în întunericul deplin al cerului.

Continuare

Jucarii, joc, jocuri

Pentru cei mari. Bine, si pentru cei mai mici. Dar oricum pentru mine. De dimineata ma joc, nu ma pot misca de aici, tre' sa gat mancarea galustei si tot intarzai, dar spuneti si voi ca nu-i fain sa te joci.

Eh, si cu ce ma jucam, cu culorile, "fac" palete cromatice, materiale....

Ador imaginea de mai jos, pe asta am gasit-o, n-am creat-o eu.



Ce-mi place!

Si site-ul de unde am cules-o si unde se pot creea atatea modele.