E o zicala (asa-i zice, fetelor? am si eu neuronul varza, intre trei copii si un sot care se lasa coplesit uneori mai devin si eu balbaita, cu lapsusuri, cat sa rezult nitel in stare catatonica...) a unui sfant fain, nu stiu cat de sfant a fost, dar mie tare mult mi-a prins zicala sa.
Cominciate col fare il necessario, poi cio che e' possibile e all'improvviso vi sorprenderete a fare l'impossibile.
(San Francesco d'Assisi)
Sa traduc, "Incepeti sa faceti ceea ce-i necesar, continuati cu ceea ce-i posibil si va veti surprinde ca ati infaptuit minunea."
Ok, ce e necesar? Necesitatea are diverse caracteristici: esentialul. Pe urma, se deosebeste prin non esential prin daca e sau nu improrogabil si opinabil. Daca e urgent sau procastinabil, vital sau secundar.
Ajunse aici e musai sa ai o mare discutie cu tine insuti ca sa-ti definesti valorile, credintele, pe tine, ce si cum astepti de la tine in relatie cu ai tai copii, situatia voastra data.
La mine e simplu, copilul, intotdeauna cel mic, mai mic, nou-nascutul are prioritate, iar abordarea sa de catre mine nu poate sa fie decat in natura cu credintele mele relative la bunastarea acestuia. Si totul urgent, promt ca si raspuns la comportamentele sale, de nou-nascut. Eu nu mai am nevoie de argumente, de demonstratii, dar pentru cine inca le mai cauta ma gandesc la opera lui Winnicott, care printre altele spunea, "nu exista un copil fara o mama". Acelasi Winnicott stabilea ca primii doi ani sunt fundamentali pentru copil, viitoare persoana adulta, atunci cand vorbim despre nevroze si psihoze. Copiii care au avut sansa sa fie continuti undeva, la maturitate, vor putea sa dezvolte cel mult nevroze. Dupa Bowlby, cu teoria atasamentului, practic sunt eu cea care-i favorizeaza raportarea sa la Lume. In functie de capacitatile mele de raspuns la nevoile sale acest mic pui de om va fi mai putin sau mai mult furios cu Lumea, va avea mai putin sau mai mult increderea in aceasta.
Lista, argumentatia poate sa fie mult mai lunga, iar eu as face-o cu mare placere daca nu as simti o tensiune in muschii spatelui, sub ceafa, deci am sa ma limitez doar la acestia doi continuindu-mi rationamentul.
Toate aceste considerente de mai sus nu sunt nici prorogabile, nici opinabile. Inutil sa spun ca nu mai stau sa-mi pierd timpul si energia cu nimeni, inclusiv familie extinsa, cand e vorba despre aceste aspecte, credinte, realitati ale mele in raport cu ai mei copii. Sunt urgente si vitale.
Dupa urmeaza posibilul, cand sunt libera, adica doarme atat de profund incat sa-l pot lasa jos 15 minute (azi inca nu s-a intamplat) fug la baie, fac un pisu (wow, e binecuvantare cereasca, va asigur) in sfanta pace, imi umezesc usor ochii, imi miros tricoul sa vad pe cat miroase (vroiam sa spun pute, dar nu vreau sa sperii pe nimeni) si fug sa curat cartofii pentru cartofii pai de mai tarziu a celor mai mari.
Eh, concesii, da, se fac. Altfel, garantez orisicui ca nu se supravietuieste. Din fericire am invatat sa le fac fara sa ma mai biciuiesc inutil.
In rest raman calma, imi impun sa raman calma si sa ma bucur de perioada, situatie spunandu-mi ca asa mic nu-l voi mai avea vreodata, atat de frumos cu laptele curgandu-i siroaie, zambind si controlandu-ma in timp ce cauta disperat sa nu se abandoneze somnului cat sa nu piarda lumea.
Ah, luni, lunea trecuta s-a nascut o zana. Puiul meu a ras pentru prima data. Nu, nu ma refer la acel zambet mecanic, in somn. Ci a ras treaz fiind, un ras cristalin, care mi-a inundat sufletul de emotii.
Si in jurul meu haosul, Felix care nu vrea sa intre in casa, sau intra grabit in timp ce-si arunca un pantof in bucatarie si unul in camera de zi, care se catara pe dulapuri in speranta ca va gasi ceva junk food, Bendis care e foarte blanda, dar pe care o simt ca mai are putin si cedeaza presiunii, catelul pe care-l aduc in casa in mod riguros negru cand blana sa e alba si omul care-si spune si imi spune ca i-am crescut prost, needucati pentru ca-s toata ziua capabili sa rosteasca "mama", incapabili sa se descurce singuri.
Imi vine si mie sa urlu deseori, cel mai des urlu in mine si-mi spun ca trece, inca cateva luni si va incepe sa o ia de-a busilea concentrat timp in care cine stie, poate chiar o sa reusesc sa-mi fac dus cap coada. (Asta e din seria cele mai mari aspiratii ale unei mame cu coptchilu la san :)) )
Iar cand nu mai pot ma droghez cu diverse, ba dulciuri, ba muzica, ba un film care sa-mi distraga atentia de la impotenta acestor zile cand totusi simt ca sunt facatoare de minuni, permit Vietii prin copiii mei sa se construiasca.
Va las si voua un astfel de drog drag,
