Superb! Genial regizorul. Impresionanta povestea, filmul aduce in discutie teme existentiale. Jocul actoricesc bun. Interesante dialogurile. Miscator. L-am vazut aseara cu Andrei, pentru mine e un film de 10 stele.
Despre umanitate, despre a fi salvat doar in baza religiei tale. Drame nascute, suferinte consumate, copii condamnati doar pentru ca nu s-au nascut evrei sau stiu eu, romani, poporul ales. Si inca odata detest tot ce tine de religie, definire prin nationalism. Muzica Armand Amar si John Boswell.
L-am vazut aseara pentru a treia oara, primele doua dati am vazut mai mult finalul pentru ca-mi era imposibil sa vad inceputul filmultui data fiind nelinistea, angoasa pe care mi le creea. Copilul orfan si responsabil, matur, manzul aproape mort intr-un vagon, uitat de catre oameni, neimportant, slab. Si acest copil care-l observa si-l hraneste si-i intelege suferinta si care-i promite sa-i gaseasca mama. Mama care a fost despartita de manz, pusa la munci, mama care inca era legata de manz. Si peste toate aceste copilul blond, cu parul aranjat, rasfatat si lipsit de empatie, care trezea antipatii puternice in mine. Tatal acestuia ambiguu.
Am acum la indemana o versiune in limba engleza si ma deranjeaza faptul ca au umanizat caii prin dialogurile presupuse.
Versiunea in italiana, cea pe care am vazut-o eu, aseara pe Cult era aproape fara dialoguri fapt care ma fascina si care-mi permitea doar sa observ animalele fara sa-mi constriesc impus o istorie, unica, despre acestea.
In regia lui Sergei Bodrov, muzica Nicola Piovani (Mare Nicola Piovani, ii ador coloanele sonore, toate!).
Intr-un final m-am lasat fascinata de animalele care chiar reuseau sa construiasca o trama. Sunt foarte curioasa cum au decurs filmarile, lupta cailor parea atat de intensa, reala incat mi-e imposibil sa cred ca a fost ceva regizat.
Un film intens. L-am vazut aseara dupa ce Andrei imi spusese ca trebuie sa fie bun. Citise cartea candva, inainte de-a ma cunoaste pe mine si-i placuse. Am ales intentionat scena de mai jos, aceea cand vin prietenii sai, fosti partizani sa-l ridice cu masina pentru a-l ascunde dupa o crima impins fiind interior.
Atunci mi-am spus "ce prostie, sa-ti sacrifici viata pentru niste idealuri, camarazi, partid si popor; ea acum ce face?". Surprinzator, pentru mine, care consider ca-s o egoista notorie gandindu-ma doar la confortul meu interior si al familie, dupa mine putand sa dispara (ca sa ma exprim elegant) tot ceea ce-i cu puzza de nationalism, orgoliu national si orice ideologie menita sa "salveze omul". De fapt, din toate dispare Omul, ramane doar ideologia. Era prea tarziu pentru Bube cand a inteles, dar si-a asumat trecutul. Admirabil Bube, admirabila draga de Mara care dincolo de iubire a actionat responsabil nu atat fata de ea (renuntase la iubirea ei pentru Stefano, la siguranta pe care ar fi avut-o la adapostul iubirii lui Stefano) cat fata de Bube, care fara sa vrea o obligase interior sa-i ramana fidel "Tu esti singura persona pe care-mi face placere sa o vad, ma simt vinovat doar fata de tine." (incepand cu min. 6). Impresionant si jocul actoricesc al Claudiei, mometul in care vroia sa depuna marturie in favoarea lui. Si inca o data notabila calitatea, genialitatea acelor actori capabili sa sustina prin jocul lor actoricesc un intreg film, o intreaga trama.
Si placut pentru mine sa nu ma descopar singura "egoista" capabila sa gandeasca astfel.
Impresionant filmul, plin de poezie, menit sa nasca chiar si nostalgie privind manierele simple, intense de-a trai, consuma viata. Cu demnitate, constanta si substanta. Fain.
Cu Claudia Cardinale, George Chakiris, in regia lui Luigi Comencini, realizat in 1963 dupa un roman devenit cult cu titlul omonim "La ragazza di Bubbe", autor Carlo Cassola.
Videoul e de o foarte proasta calitate ca si imagine, dar e cea mai reusita versiune audio. A trebuit sa fac un compromis, dar merita. Melodia e superba.
Amore, amore, amore, amore mio, 'n braccio a te me scordo ogni dolore. Voglio resta' co' te sinno' me moro, voglio resta' co' te sinno' me moro. Voglio resta' co' te sinno' me moro.
Nun piagne amore, nun piagne amore mio, nun piagne e statte zitto su sto cuore. Ma si te fa soffrì, dimmelo pure quello che m'hai da di', dimmelo pure. Quello che m'hai da di', dimmelo pure.
Te penso amore, te penso amore mio, sei partito e m'hai lasciata sola. Ma tu non sai che sento nel core mio, ce penso s'e' nel tuo che me consola. Ce penso s'e' nel tuo che me consola.
L-am vazut aseara pentru a doua oara. L-am revazut cu aceasi placere. Cu Claudia Cardinale, Alberto Sordi, Nino Manfredi, Ugo Tognazzi. In regia lui Luigi Magni.
Superb pentru trama, dialoguri, fotografie, coloana sonora semnata de Armando Trovajoli.
Imi placea mult Maria Montessori, mult. Citeam din operele ei, despre operele ei cu interes pana in momentul in care am citit un fapt, a avut un copil pe care l-a abandonat. Rational nu-mi permiteam sa o condamn si "n-o condamnam", dar acela a fost momentul in care s-a produs un blocaj si nu am mai citit nimic din scrierile sale, despre ea. Nu ma mai gandeam deloc la metoda ei, negam totul negand-o pe ea.
Pana cand acum vreo cateva luni am vazut intr-o seara un film gandit pentru televiziune, nu pentru cinema si am plans cunoscand durerea, disperarea unei femei constranse sa-si abandoneze copilul.
Am sa las cateva scene, e un film superb, foarte bine realizat, care o are ca protagonista pe Paola Cortellese. O alta mare simpatie de a mea.
In unele din comentariile la diversele astfel de filmulete, scene desprinse din film, cineva mentiona ca se deformeaza realitatea istorica. Ca, de fapt, si-a abandonat fiul voit. Ce (ma) mai intereseaza acum? A devenit doar un detaliu nesemnificativ, de interpretare. Niciodata abandanarea unui fiu nu e lipsita de durere. Nu ma refer acum la persoanele grav mutilate sufleteste.
Un film care reuseste sa ramana actual, un film in regia Linei Wertmuller, un film superb atat prin scenografie, ambientat pe un yacht, o insula in Marea Mediterana cat si prin dialogorile ramase actuale la o distanta de 35 de ani.
Un film cu Mariangela Melato si Giancarlo Giannini.
