L-am vazut aseara pentru a treia oara, primele doua dati am vazut mai mult finalul pentru ca-mi era imposibil sa vad inceputul filmultui data fiind nelinistea, angoasa pe care mi le creea. Copilul orfan si responsabil, matur, manzul aproape mort intr-un vagon, uitat de catre oameni, neimportant, slab. Si acest copil care-l observa si-l hraneste si-i intelege suferinta si care-i promite sa-i gaseasca mama. Mama care a fost despartita de manz, pusa la munci, mama care inca era legata de manz. Si peste toate aceste copilul blond, cu parul aranjat, rasfatat si lipsit de empatie, care trezea antipatii puternice in mine. Tatal acestuia ambiguu.
Am acum la indemana o versiune in limba engleza si ma deranjeaza faptul ca au umanizat caii prin dialogurile presupuse.
Versiunea in italiana, cea pe care am vazut-o eu, aseara pe Cult era aproape fara dialoguri fapt care ma fascina si care-mi permitea doar sa observ animalele fara sa-mi constriesc impus o istorie, unica, despre acestea.
In regia lui Sergei Bodrov, muzica Nicola Piovani (Mare Nicola Piovani, ii ador coloanele sonore, toate!).
Intr-un final m-am lasat fascinata de animalele care chiar reuseau sa construiasca o trama. Sunt foarte curioasa cum au decurs filmarile, lupta cailor parea atat de intensa, reala incat mi-e imposibil sa cred ca a fost ceva regizat.
No comments:
Post a Comment