Pescăruşul Jonathan Livingstone III

Richard Bach
Adevăratul pescăruş JONATHAN care trăieşte în noi toţi

Partea a III-a

Jonathan se rotea încet peste stâncile îndepărtate, urmărindu-l pe Pescăruşul Fletcher.

Acest tânăr neinstruit, era un elev aproape perfect. În văzduh era puternic, uşor iute, dar cu mult mai important decât acestea, o dorinţă arzătoare îl îndemna să zboare.

Iată-l acum venind, o siliuetă cenuşie, neclară, ţâşnind cu forţa dintr-un picaj, trecând ca un fulger pe lângă instructorul său, cu o sută cincizeci de mile pe oră. Se angajă brusc într-un alt tonou lent de şaisprezece puncte, numărând cu glas tare.

“… opt … nouă… zece… vezi, Jonathan, sânt în pierdere de viteză… unsprezece… vreau să capăt siguranţaîn opriri, ca tine, doisprezece… pe dracu, nu merge deloc… treisprezece… ultimele trei puncte… fără… paisp… au!”

Pierderea de viteză fu cu atât mai nereuşită cu cât Fletcher era peste măsură de furios la gândul eşecului. Căzu pe spate, se rostogoli, se izbi într-o vrilă inversă şi îşi reveni într-un târziu, gâfâind, la o sută de picioare mai jos de instructorul său.

“Îţi pierzi vremea cu mine, Jonathan! Sânt un dobitoc! Sânt un prost! Încerc şi încerc şi nu iese nimic!”

Pescăruşul Jonathan se uită în jos la el şi dădu din cap.

“No-o să-ţi iasă, atâta vreme cât porneşti prea brusc. Fletcher, ai pierdut patruzeci de mile pe oră la pornire. Trebuie să porneşti mai lin! Hotărât, dar lin, nu uita!

Coborî şi el la nicelul pescăruşului mai tânăr. “Hai să încercăm împreună, în formaţie. Şi fii atent la pornire. O pornire uşoară, lină”.

După trei luni, Jonathan mai avea şase elevi, toţi Proscrişi, dar curioşi să afle ce înseamnă zborul, bucuria pe care ţi-o poate oferi.

Le era mai uşor şă exerseze zborul la înălţimi mari decât să înţeleagă sensul zborului.

“Fiecare dintre noi este, un adevăr, o idee a Marelui Pescăruş, o nesfârşită idee de libertate”, le spunea Jonathan seara, pe plajă, “şi zborul perfect este numai un pas în direcţia exprimării adevăratei noastre naturi. Trebuie să înlăturăm tot ce ne poate limita. De aceea, toate aceste exerciţii de zbor rapid sau lent, acrobaţia aeriană…”

… dar elevii lui dormeau, extenuaţi în urma unei zile de zbor. Le plăcea să exerseze pentru că iubeau viteza care le dădea senzaţii tari şi le domolea foamea de învăţătură, care creştea cu fiecare lecţie. Dar nici unul dintre ei, nici măcar Pescăruşul Fletcher Lynd, nu ajunsese să creadă că zborul ideilor putea să fie la fel de real ca şi zborul vântului şi al penelor.

“Întregul vostru trup, de la o aripă la alta”, le spunea altă dată Jonathan, “nu este altceva decât gândul vostru, într-o formă vizibilă. Dacă spargeţi lanţurile în care vă este ferecat trupul…”. Dar orice le spunea el, părea doar o plăcută născocire, iar ei aveau nevoie de somn.

De-abia peste o lună, Jonathan le-a spus că era timpul să se întoarcă la Stol.

“Nu sântem gata!”, spuse Pescăruşul Henry Calvin. “Nu vom fi bineveniţi! Sântem proscrişi. Doar nu putem să ne impunem cu forţa într-un loc unde nimeni nu ne doreşte!”

“Sântem liberi să mergem unde vrem şi să fim ceea ce sântem”, răspunse Jonathan, ridicându-se de pe nisip şi întorcându-se spre est, către locul unde trăia stolul.

Printre învăţăcei se simţea oarece nelinişte, pentru că Legea Stolului spune că un Proscris n-are voie să se mai întoarcă acasă, şi de zece mii de ani această lege nu fusese nici când călcată. Legea spunea - stai; Jonathan spunea - du-te; şi el străbătuse deja o milă din drum. Dacă ei mai zăboveau mult, te pomeneşti că Jonathan va înfrunta de unul singur Stolul duşmănos.

“Dar dacă tot nu mai facem parte din Stol, de ce să respectăm legea?”, spuse Fletcher, destul de sfios, “şi apoi, dacă se iscă vreo luptă, mai bine să fim acolo, cu Jonathan”.

Porniră în zbor dinspre vest, opt pescăruşi, câte patru aşezaţi în romb, aripă lângă aripă. Ajunseră pe plaja unde se ţinea Sfatul Stolului, cu o sută treizeci şi cinci de mile pe oră, Jonathan în frunte, Fletcher ţinându-se precis în dreapta lui, Henry Calvin jucăuş în stânga. Apoi, întreaga formaţie făcu un tonou spre dreapta, perfect sincronizat… orizontal … invers… un orizontal, cu vântul care-i biciuia pe toţi.

Tioliturile şi cârâiturile obişnuite ale Stolului fură tăiate brusc, parcă formaţia de pescăruşi ar fi fost un cuţit uriaş, şi opt mii de ochi de pescăruşi, îi urmăreau fără să clipească. Unul câte unul. cei opt pescăruşi se avântară cu putere în sus, într-un luping complet, după care zburară jur împrejur, aterizând încet, în picioare, pe nisip. Apoi, ca şi cum asta se întâmplă în fiecare zi, Pescăruşul Jonathan începu să critice zborul.

“În primul rând “, spuse el, zâmbind cam strâmb, “aţi întârziat la alcătuirea formaţiei…”.

Vorbele lui trecură ca un fulger prin Stol. Ăştea erau Proscrişi! Şi s-au întors! Una ca asta… nu s-a mai întâmplat! Prorocirea lui Fletcher în legătură cu o eventuală luptă se topi în confuzia Stolului.

Din acea clipă, pescăruşii le întorseseră spatele. Dar Jonathan nu părea prea impresionat. Îşi ţinu orele de zbor chiar deasupra plajei unde se întrunea Sfatul, şi pentru prima dată începu să-şi silească elevii să zboare cât puteau de bine.

“Pescăruş Martin!”, strigă el în văzduh. “Zici că ştii să zbori încet. Nu ştii nimic, până nu-mi dovedeşti! ZBOARĂ!”

Tăcutul Pescăruş Martin William, surprins de ieşirea instructorului, se depăşi pe sine devenind un expert al zborului încet.

În briza abia simţită, el îşi îndoi penele şi se ridică, fără să dea din aripi nici măcar o singură dată, de pe plajă până în nori şi înapoi.

Tot aşa Pescăruşul Charles - Roland zbură peste Great Mountain Wind, la două zeci şi patru de mii de picioare şi coborî albastru de aerul rece şi rar, uluit şi fericit, hotărât să zboare şi mai sus în zlilele următoare.

Pescăruşul Fletcher, care îndrăgea acrobaţia aeriană ca nimeni altul, reuşi să facă un tonou lent de şaisprezece puncte, iar a doua zoi îşi doborî propriul record cu o tumbă triplă, cu penele aruncând raze strălucitoare spre plaja de unde era urmărit pe furiş, de mai multe perechi de ochi.

Clipă de clipă Jonathan se află alături de fiecare dintre elevii săi, demonstrând, îndemnându-i, dându-le sfaturi. Zbura cu ei prin întuneric, printre nori, prin furtună din pură plăcere, în timp ce stolul se înghesuia jalnic pe pământ.

După ce-şi terminau programul de zbor, elevii se odihneau pe nisip şi, cu timpul, începură să dea tot mai mult ascultare celor spuse de Jonathan. Avea el tot timpul idei năstruşnice, pe care ei nu le puteau înţelege, dar avea şi unele idei bune pe care le înţelegeau cu toţii.

Treptat, treptat, noaptea, în jurul elevilor se forma în jurul elevilor alt cerc de pescăruşi curioşi, care-i ascultau ore în şir, pe întuneric, ferindu-se să vadă sau să fie văzuţi unul de celălalt, dispărând înainte de revărsatul zorilor.

La o lună după Reîntoarcere, un prim pescăruş din Stol, trecu linia şi ceru să ia şi el lecţii de zbor. Spunând acestea Pescăruşul Terence Lowell deveni dintr-o dată, o pasăre osândită, un Proscris, dar în acelaş timp al optulea elev a lui Jonathan.

Noaptea următoare, din Stol se desprinsese Pescăruşul Kirk Maynard, care împleticindu-se pe nisip, târându-şi aripa stângă, se prăbuşi la picioarele lui Jonathan.

“Ajută-mă“, spuse el încet, cu o voce de muribund. “Mai mult ca orice pe lumea asta, vreau să zbor…”

“Hai, atunci, spuse Jonathan, “hai să ne ridicăm împreună, să începem”.

“Dar nu vezi? Aripa….nu pot să mişc aripa”.

“Pescăruş Maynard, ai libertatea să fii tu însuţi, cu adevărat, aici şi acum. Nimic nu-ţi poate sta în cale. Este Legea Marelui Pescăruş, adevărata Lege”.

“Vrei să spui că pot să zbor? “

“Îţi spun că eşti liber”.

Şi pur şi simplu Pescăruşul Kirk Maynard îşi desfăcu aripile, fără efort, şi se ridică în văzduhul întunecat al nopţii. Strigătul lui puternic, de la cinci sute de picioare înălţime, trezi Stolul: “Pot să zbor! Ascultaţi! POT SĂ ZBOR!”

La răsăritul soarelui, aproape o mie de păsări se adunaseră lângă elevi, privindu-l cu curiozitate pe Maynard. Acum nu se mai temeau că sânt văzuţi. Ascultau, încercând să-l înţeleagă pe Pescăruşul Jonathan.

El le vorbea despre lucruri foarte simple: că e drept ca un pescăruş să zboare, că libertatea este chiar natura fiinţei lor, că tot ceea ce se opune acestei libertăţi - ritual, superstiţie sau orice alt fel de obstacol - trebuie înlăturat.

“Înlăturat!, se auzi o voce din mulţime, “chiar dacă face parte din Legea Stolului?”

“Singura lege adevărată este aceea care ne conduce spre libertate”, spuse Jonathan. Alta nu este”.

“Cum îţi închipui că noi o să putem zbura ca tine?” se auzi o altă voce. “Tu eşti ales, înzestrat şi divin, eşti deasupra celorlalte păsări”.

“Priviţi-l pe Fletcher! Pe Charles - Roland! Pe Judy Lee! Sânt oare şi ei aleşi, înzestraţi şi divini? Sânt la fel ca voi, la fel ca mine. Singura deosebire, dar chiar singura, este că ei au început să înţeleagă ceea ce sânt cu adevărat şi au început să treacă la fapte”.

Elevii lui, cu exepţia lui Fletcher, se foiau încurcaţi. Nu-şi dădeau seama ce fel de drum străbătuseră.

Mulţimea se mărea în fiecare zi; veneau să pună întrebări, să cadă în extaz, să-i batjocurească.

Într-o dimineaşă după lecţia de zbor rapid pentru avansaţi, Fletcher îi spuse lui Jonathan: “În stol se spune că tu dacă eşti Fiul Marelui Pescăruş, eşti oricum cu o mie de ani înaintea vremii tale”.

Jonathan suspină. Iată la ce duce o înţelegere greşită, se gândi el. Pentru ei, eşti ori diavol, ori Dumnezeu. “Tu ce crezi, Fletch? Sântem oare înaintea vremii noastre?”

Tăcere lungă. “Mă gândesc că zborul, aşa cum îl înţelegem noi, a existat dintotdeauna, şi a aşteptat să fie descoperit de cineva; nu are nici o legătură cu timpul. Putem să spunem că sântem înaintea comportamentului general. Zburăm altfel decât ceilalţi pescăruşi”.

“Cam aşa ceva”, spuse Jonathan, terminând cu o planare lină. “În orice caz, mult mai bună decât aceea cu vremea noastră”. Întâmplarea avu loc peste o săptămână. Fletcher tocmai demonstra tehnica zborului rapid unui grup de elevi noi. Se redresase dintr-un picaj de la şapte sute de picioare înălţime, ţinând ca o dungă cenuşie, foarte aproape de plajă, când un pui de pescăruş, la primul lui zbor, plana în calea lui, strigându-şi mama. Având doar o zecime de secundă pentru a-l evita, Pescăruşul Fletcher Lynd se izbi, spre stânga, cu o viteză de peste două sute de mile pe oră de o faleză masivă de granit.

Stânca i se păru o uriaşă piatră care ducea spre o altă lume. O explozie de teamă, de durere şi de întuneric, după care se trezi purtat la întâmplare, pe un cer foarte ciudat, uitând, amintindu-şi, uitând din nou; este înfricoşat, trist şi, mai ales îi părea nespus de rău.

Auzi o voce, vocea pe care o auzise şi atunci când l-a întâlnit pentru prima oară pe Jonathan Livingston.

“Fletcher, să nu iutăm că noi încercăm să ne depăşim limitele una câte una, cu răbdare. Programul nostru prevede zborul prin stâncă ceva mai târziu, nu acum”.

“Jonathan!”

“Cunoscut şi sub numele de Fiul Marelui Pescăruş”, îi spuse instructorul sec.

“Ce faci aici? Faleza! Cum… eu … murit?”

“Ei, Fletch, fii serios. Gândeşte-te. Dacă-mi vorbeşti, înseamnă că n-ai murit, nu? Ai reuşit să faci altceva: ţi-ai modificat cam brusc nivelul de conştiinţă. Acum, alege. Poţi să rămâi aici, să înveţi la acest nivel - care, de altfel, e mult mai înalt decât cel pe care l-ai părăsit - sau te poţi întoarce să lucrezi cu Stolul. Ce-i drept, Bătrânii sperau să se întâmple o catastrofă, dar nu credeam că o să meargă chiar aşa de uşor”:

“Sigur că vreau să mă întorc la Stol. De-abia am început lecţiile cu noul grup de elevi!”

“Foarte bine, Fletcher. Ţine minte ceea ce spuneam, că trupul nostru nu e altceva decât gândirea însăşi!…”

Fletcher dădu din cap. îşi desfăcu aripile şi deschise ochii la poalele stâncii, în mijlocul Stolului care se strânsese acolo. O larmă de ţivilituri şi cârâituri se stârni din mulţime, când făcu prima mişcare.

“Trăieşte! Cel care a murit trăieşte!”

“L-a atins cu vârful aripii! L-a adus la viaţă! Fiul Marelui Pescăruş!”

“Nu! El neagă asta! Este un diavol! UN DIAVOL! A venit să distrugă stolul!”

În mulţime, erau patru mii de pescăruşi, îngroziţi de ceea ce se întâmplase, iar strigătul DIAVOL! - trecu printre ei ca o furtună pe ocean. Cu ochii strălucitori şi cu ciocurile ascuţite se adunară în jurul lui ca să-l ucidă.

“Te-ai simţi mai bine dacă ai pleca, Fletcher?”, îl întrebă Jonathan.

“Nu, m-aş împotrivi prea mult…”

În aceeaşi clipă, se aflau la o jumătate de milă depărtare, iar ciocurile scânteietoare ale pescăruşilor se nimeriră în gol.

“De ce oare”, spuse Jonathan nedumerit, “cel mai greu lucru pe lume este să convingi o pasăre că e liberă şi că cu puţin efort şi-o poate dovedi sieşi? De ce oare o fi atât de greu?

Brusca schimbare de scenă îl făcea încă pe Fletcher să clipească. “Ce-ai mai făcut? Cum ai ajuns aici?”

“Doar tu ai vrut să pleci din mijlocul mulţimii, nu?”

“DA! Dar cum ai…”

“Simplu, Fletcher. Prin exerciţiu”.

Spre dimineaşă Stolul se potolise; nu însă şi Fletcher.

“Jonathan, iţi aminteşti că mi-ai spus odată demult, că cine îşi iubeşte Stolul îndeajuns, se întoarce la el să-l ajute să se desăvârşească”

“Da, sigur.”

“Nu înţeleg cum poţi iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă”.

“Dar, Fletcher, nu asta iubeşti tu la el! Nu iubeşti ura şi răutatea. Trebuie să te străduieşti să vezi adevăratul pescăruş, partea bună din fiecare. Trebuie să-i ajuţi şi pe ei să o vadă în ei înşişi: asta înţeleg eu prin dragoste. E grozav când înţelegi asta.”

“Îmi aduc aminte, de pildă, de un tânăr pescăruş aprig, pe nume Fletcher Lynd. Tocmai fusese Proscris. Era gata să-ţi distrugă întregul Stol, începând să-ţi construiască propriul său iad cumplit pe Stâncile îndepărtate. Şi iată-l că astăzi, construieşte propriul paradis, şi conduce întregul stol într-acolo”.

Fletcher se întoarse spre instructor, cu teama în ochi. “Eu să conduc? Adică cum, eu să conduc? Tu eşti dascăl aici. Doar n-ai să pleci!”

“Zău? Nu crezi că s-ar putea să mai existe şi alte stoluri şi alţi Fletcher care să aibă mai multă nevoie de un dascăl decât cel de faţă, care, oricum, e pe drumul cel bun către lumină”.

“Eu? Jon, eu nu sânt decât un pescăruş obişnuit, iar tu eşti…”

“…unicul Fiu al Marelui Pescăruş, nu?”. Jonathan suspină şi se uită în larg.

“Nu mai ai nevoie de mine. În fiecare zi trebuie să descoperi câte puţin din adevăratul şi nemărginitul Fletcher Pescăruş. El îţi este dascăl. Trebuie să-l înţelegi, trebuie să-i urmezi învăţătura”.

O clipă mai târziu, trupul lui Jonathan se clătină în aer pâlpâind şi deveni transparent. “Nu le da voie să umble cu zvonuri prosteşti despre mine, să facă din mine un zeu. Ne-am înţeles, Fletch?”

“Sânt numai un pescăruş. Îmi place să zbor, nu zic nu…”

“Sărmane Fletch, să nu crezi ce-ţi spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Priveşte cu gândul, descoperă ceea ce ştii deja şi vei vedea cum trebuie să zbori”.

Pâlpâirea încetă. Pescăruşul Jonathan dispăruse în văzduh.

Nu peste mult timp, Fletcher se ridică cu greu spre cer şi dădu de un grup de elevi, gata pentru prima lor lecţie.

“Pentru început”, spuse el apăsat, “trebuie să înţelegeţi că un pescăruş este ideea nelimitată a libertăţii, imaginea Marelui Pescăruş, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta, nu este decăt gândul vostru însuşi”.

Tinerii pescăruşi îl priveau neîncrezători.

Ce să spun, se gândea el, oare asta e o regulă pentru un luping?!

Fletcher suspină şi o luă de la capăt. “Bun…Foarte bine”, spuse el, aruncându-le o privire critică. “Să începem cu Zborul Orizontal”. Si zicând acestea, înţelese dintr-o dată că prietenul său nu fusese cu nimic mai divin decât el însuşi.

Fără limite, Jonathan?, se gândea el. Ei, atunci nu va trece multă vreme şi voi apărea ca din senin pe plaja ta ca să-ţi arăt câte ceva din tehnica zborului!

Şi deşi încerca să pară în ochii lor sever, aşa cum s-ar fi cuvenit, pescăruşul Fletcher îşi văzu dintr-odată elevii, pentru o clipă numai, aşa cum erau ei, de fapt; şi-i plăcu la nebunie ceea ce văzu. “Fără limite, Jonathan?”, îşi spuse în gând şi zâmbi.

Pornea în calea lui spre desăvârşire.

Partea  a doua.