Pescăruşul Jonathan Livingstone II

Richard Bach
Adevăratul pescăruş JONATHAN care trăieşte în noi toţi



Partea a II-a

Iată dar şi paradisul, se gândea el şi zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai când te îndrepţi spre el.
Pe măsură ce se-nălţa de la Pământ, pe deasupra norilor, în formaţie strânsă cu cei doi pescăruşi, vedea cum propriul său trup începea să strălucească. E adevărat, se afla acolo acelaş Pescăruş Jonathan, care trăise din totdeauna îndărătul ochilor săi aurii, numai că aspectul exterior se schimbase.
Era tot un trup de pescăruş, dar care începea acum să zboare mult mai bine ca-nainte. Ei, se gândea el, cu jumătate de efort am să zbor de două ori mai iute şi o să-mi dublez recordul celor mai bune zile ale mele de pe Pământ!
Penele i se făcuse albe şi strălucitoare, iar aripile-i erau netede şi fără cusur, ca nişte foi de argint şlefuit. Încercă să le pună la încercare cu voluptate, pulsând vigoare în aripile acelea noi.
La două sute cinzeci de mile pe oră, simţi că se apropie de viteza maximă pe orizontală. La două sute şaptezeci şi trei de mile pe oră, i se păru că nu poate zbura mai repede şi încercă o uşoară dezamăgire. Deci, chiar şi acest trup nou îşi poate avea limita lui şi, deşi zbura mai mult ca-nainte, exista totuşi o limită de viteză pe care cu greu ar fi putut-o depăşi. În paradis, se gândea el, nu trebuie să existe limite.
Norii se desfăcură, cei doi însoţitori îi strigară, “Noroc la coborâre, Jonathan” şi dispărură fără urmă.
Plutea deasupra mării, spre un ţărm crestat. Rari pescăruşi aduceau peştele prins în stânci. Mai încolo spre nord, chiar la orizont, zburau alţi câţiva. Privelişti noi, gânduri noi, întrebări noi. De ce atât de puţini pescăruşi? Paradisul ar trebui să fie înţesat de pescăruşi. Şi oare de ce sânt atât de obosit, dintr-o dată? În paradis pescăruşii n-ar trebui să se simtă obosiţi sau să doarmă niciodată.
Dar de unde ştie el toate lucrurile astea? Memoria vieţii de pe Pământ îl părăsea. Pământul fusese, fără îndoială, locul unde învăţase atâtea lucruri, dar detaliile nu-i erau clare - parcă lupta pentru hrană, parcă era Proscris.
Cei câţiva pescăruşi de pe mal îl întâmpinară, fără să-i adreseze nici un cuvânt. Simţea doar că este binevenit şi că aici e acasă. Fusese o zi mare pentru el; nu-şi mai amintea cum începuse.
Execută o întoarcere, pentru a ateriza pe plajă, bătând puţin din aripi, în văzduh, după care coborî lin pe nisip. Ceilalţi pescăruşi aterizară şi ei, dar fără ca vreunul din ei să mişte o pană măcar. Se legănaseră în vânt, cu aripile luminoase desfăcute, apoi îşi schimbaseră cumva unghiul aripilor, oprindu-se chiar în clipa în care atingeau pământul cu picioarele. Control admirabil, dar era prea obosit ca să mai exerseze.Stând acolo, pe plajă, fără să schimbe un cuvânt, a adormit.
În zilele următoare Jonathan a văzut că şi acolo avea de învăţat la fel de multe lucruri despre zbor ca şi în lumea pe care o lăsase în urmă. Cu o deosebire. Aici, pescăruşii gândeau ca şi el. Pentru fiecare dintre ei, cel mai important lucru din viaţă este să năzuiască să se atingă desăvârşirea în ceea ce le plăcea mai mult, zborul. Erau nişte păsări magnifice, toţi până la unul şi îşi petreceau fiecare zi exersând, testând metode avansate în aeronautică.
Jonathan uitase de mult lumea din care venise, locul acela unde Stolul trăia, străin de bucuria zborului, folosind aripile doar ca un mijloc de a obţine hrană. Dar, din când în când, fie numai pentru o clipă, gândul îl purta înapoi, la el.
Şi-a amintit de ei într-o dimineaşă când, împreună cu instructorul lui de zbor, se odihnea pe plajă, după o lecţie de tonouri rapide, cu aripile strânse.
“Unde sânt ceilalţi, Sullivan? întreabă el, tăcut, pe deplin familiarizat acum cum telepatia care se stabilea între aceşti pescăruşi în loc de ţivlit şi cârâit. “De ce nu sântem mai mulţi aici? Acolo de unde am venit, erau….”
“…mii şi mii de pescăruşi. Ştiu”. Sullivan dădu din cap. “Singurul răspuns pe care ţi-l pot da, Jonathan, este că păsări ca tine sânt una la un milion. Cei mai mulţi dintre noi au atins acest prag, foarte greu. Noi am trecut dintr-o lume în alta şi deşi aceasta nu se deosebeau cu nimic de prima, uităm imediat de unde am venit, nu era indiferent încotro mergem, trăim clipa. Bănuieşti prin câte vieţi am trecut până să ne dăm seama că viaţa înseamnă mai mult decât hrană, luptă şi putere în Stol? O mie de vieţi, Jon, zece mii! Şi apoi încă o sută de vieţi, până am început să ne dăm seama că există perfecţiuni şi încă o altă sută, până ne-am dat seama că scopul nostru în viaţă este să atingem acea desăvârşire şi s-o dezvăluim celorlalţi. Aceeaşi lege se aplică şi acum: ne alegem lumea următoare, în funcţie de ceea ce învăţăm în această lume. Dacă nu înveţi nimic, lumea următoare este întocmai ca aceasta, cu aceleaşi limite şi cu aceleaşi apăsătoare greutăţi pe care trebuie să le birui".
Şi-a întins aripile, şi-a îndreptat faţa spre vânt. “Dar tu, Jon”, spuse el, “ai învăţat atât de multe lucruri deodată, încât nu ai nevoie de o mie de vieţi ca să ajungi aici”. În clipa următoare erau din nou în văzduh şi exersau. Tonoul strâns, în formaţie era greu de realizat, pentru că în timpul rostogolirii Jonathan trebuia să gândească cu capul în jos, inversând unghiul aripilor şi anume inversându-l în armonie perfectă cu instructorul său.
“Să încercăm din nou” repetă mereu Sullivan - “Să încercăm din nou“. Apoi, în sfârşit, “Bine”. Începură să exerseze buclele inverse.
Într-o seară, pescăruşii care făceau zboruri de noapte stăteau pe nisip şi meditau. Jonathan îşi luă inima în dinţi şi se apropie de Pescăruşul Staroste care, se supunea, urma curând să treacă hotarele acestei lumi.
“Chiang…” îi spuse el, puţin emoţionat.
Bătrânul pescăruş îl privi cu bunătate. “Spune, fiule”. În loc să-l vlăguiască, bătrâneţea îl învârtoşase; putea să întreacă în zbor orice pescăruş şi dobândise o măiestrie pe care ceilalţi abia începeau să şi-o însuşească.
“Chiang, lumea asta, de fapt, nu e paradisul, nu-i aşa?”.
Bătrânul zâmbi în lumina lunii. “Te desăvârşeşti mereu, Jonathan “, spuse el.
“Bine, dar ce se va întâmpla acum? Unde mergem? Oare paradisul nu există nicăieri?”
“Nu Jonathan, nu există. Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desăvârşit - iată paradisul”. Tăcu pentru o clipă. “Tu zbori foarte iute, nu-i aşa?”
“Îmi … place viteza”, spuse Jonathan surprins, dar mândru că Starostele observase asta.
“Vei începe să atingi paradisul, Jonathan, în clipa în care atingi viteza perfectă. Şi asta nu înseamnă o mie de mile pe oră sau un milion sau viteza luminii. Pentru că orice număr este o limită, iar desăvârşirea nu are limite. Viteza perfectă, fiule, este să fii acolo”.
Fără nici o vorbă, Chiang dispăru şi apăru, într-o sclipire de o secundă, la marginea apei, la cinzeci de picioare mai departe. Apoi dispăru din nou şi apăru, chiar în aceiaşi fracţiune de secundă, pe umărul lui Jonathan. “ E destul de plăcut”.
Jonathan era uluit. Uitase să-l mai întrebe de paradis. “Cum reuşeşti să faci asta? Ce senzaţie îţi dă? Cât de departe poţi merge?”.
“Poţi merge oriunde în timp şi spaţiu,” spuse Bătrânul. “Eu am fost oriunde mi-a trecut prin minte, oricând. Străbăteam marea cu privirea. Ciudat. Pescăruşii care dispreţuiesc desăvârşirea de dragul călătoriei nu ajung nicăieri, chiar aşa, încet, cum zburau ei. Cei care renunţă la călătorie de dragul desăvârşirii ajung peste tot, imediat. Nu uita, Jonathan, paradisul nu este un loc sau un timp, pentru că locul şi timpul nu au înţeles. Paradisul este…”
“Ai putea să mă înveţi să zbor aşa?”, Pescăruşul Jonathan tremura la gândul că va învinge din nou necunoscutul.
“Dacă vrei, sigur te pot învăţa.”
“Vreau. Când începem?”
“Dacă vrei, putem începe chiar acum”.
“Vreau să învăţ să zbor ca tine”, spuse Jonathan, în timp ce ochii îi străluceau ciudat. “Spune-mi ce trebuie să fac”:
Chiang vorbea încet şi-l urmărea pe tânărul pescăruş cu multă atenţie. “Ca să zbori repede ca gândul, adică oriunde”, spuse el, “trebuie să începi prin a-ţi da seama că ai ajuns acolo…”
După părerea lui Chiang, secretul consta în a-l face pe Jonathan să nu se mai considere ferecat într-un trup limitat, cu o deschidere fixă a aripilor şi cu o putere de zbor care ar putea fi înregistrată pe o diagramă. Secretul consta în a şti că adevărata ta natură - perfectă ca număr nescris - trăieşte oriunde simultan, în timp şi spaţiu.
Jonathan exersa, cu încrâncenare, zi de zi, din zori până în miezul nopţii. Şi cu tot efortul pe care-l depunea, nu progresa nici cât negru sub unghie.
“Lasă la o parte credinţa!”, îi tot spunea Chiang. “Ca să zbori, n-ai nevoie de credinţă. A fost nevoie să înţelegi zborul. Acum e la fel. Hai, încearcă din nou…”
Dar într-o zi, în timp ce stătea pe mal, cu ochii închişi, Jonathan, concentrat, înţelese într-o clipă ceea ce-i spusese de atâtea ori Chiang. “Da, a avut dreptate! Sânt un pescăruş desăvârşit, fără limite!” Simţi iureşul unei imense bucurii.
“Bravo”! spuse Chiang şi glasul lui răsuna de triumf.
Jonathan deschise ochii. Se afla cu Bătrânul, pe un alt ţărm. Copacii creşteau până aproape pe malul apei, iar deasupra capului străluceau doi sori galbeni îngemănaţi.
“În sfârşit ai înţeles, îi spuse Chiang, dar ai nevoie de mai mult control…”
Jonathan era uluit. “Unde ne aflăm?”
Cu totul nepăsător la priveliştile ciudate din jur, Bătrânul trecu peste această întrebare. “Sântem, evident, pe vreo planetă cu un cer verde şi cu două astre în locul soarelui”.
Jonathan scoase un strigăt ascuţit de plăcere, primul strigăt de când părăsise pământul. “AM REUŞIT”.
“Tu ai reuşit. Jon”, spuse Chiang. “Întotdeauna reuşeşti când ştii ce faci. Şi acum, să revenim la control…”
Când s-au întors se întunecase. Când ceilalţi pescăruşi se uitau la Jonathan, în ochii lor aurii se citeau veneraţie şi teamă; căci îi văzuseră cum dispăruse din locul în care părea ţintuit.
Nu i-a lăsat să-l felicite prea mult. “De abia am venit aici. Sânt un începător! Eu am de învăţat de la voi!”
“Mă îndoiesc că aşa stau lucrurile“, spuse Sullivan, care stătea alături. “În zece mii de ani nu am văzut un alt pescăruş, mai curajos ca tine“. Stolul amuţise, iar Jonathan nu-şi găsea locul, de stânjenit ce era..
“Dacă vrei, putem începe să învăţăm cum să învingem timpul”, spuse Chiang, “până vei ajunge să zbori în trecut şi viitor. Atunci vei fi în stare să înveţi lucrul cel mai greu, cel mai serios şi cel mai plăcut. Vei fi în stare să porneşti în sus şi să cunoşti ce înseamnă bunătatea şi dragostea”.
A trecut o lună - sau ceva ce seamănă cu o lună - şi Jonathan a învăţat într-un ritm impresionant. Întotdeauna prindea repede, în experienţa obişnuită, dar acum, când devenise elevul favorit al Starostelui însuşi, înghiţea idei noi ca un computer aerodinamic cu pene.
Dar a venit şi ziua când Chiang dispăru. Vorbise cu ei, îndemnându-i să nu renunţe la învăţătură, la exerciţiu, la efortul de a înţelege cât mai mult din principiul invizibil, dar perfect, al vieţii. Apoi, în timp ce vorbea, penele i se făcură atât de strălucitoare, că nici un pescăruş nu putu să-l mai privească.
“Jonathan”, acestea i-au fost ultimele cuvinte, “nu uita să te desăvârşeşti în iubire”.
Când au putut să vadă din nou, Chiang nu mai era acolo.
Zilele treceau şi Jonathan îşi dădea seama că se gândea tot mai des la locul de unde venise, la Pământ. Dacă pe vremea când trăia acolo, ar fi ştiut măcar o fărâmă din câte ştia acum, viaţa ar fi avut o altă semnificaţie. Stătea pe nisip şi se întreba dacă există vreun pescăruş, acolo, pe Pământ, care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca un simplu mijloc pentru a ciuguli o fărâmitură dintr-o barcă de pescar. Ba poate că unul dintre ei a şi fost Proscris pentru că a îndrăznit să spună adevărul în faţa întregului Stol. Şi cu cât îşi exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ. Pentru că, în ciuda trecutului său singuratic Pescăruşul Jonathan era sortit să fie dascăl. Îşi manifesta iubirea împărtăşind cunoştinţele lui, oricărui pescăruş care dorea să cunoască adevărul.
Sullivan care era acum în stare să zboare cu viteza gândului şi care-i ajuta pe ceilalţi să-i pătrundă tainele, se îndoia.
“Jon, tu ai fost Proscris odată. De ce crezi că unul dintre cei care te-au proscris atunci te-ar asculta acum? Doar înţelegi adevărul proverbului: “Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe”. Pescăruşii de la care ai venit stau pe pământ cârâind şi luptându-se între ei. Sânt la o mie de mile de paradis - şi tu vrei şă le arăţi paradisul de acolo, de jos! Jon, ei nu-şi văd măcar vârful aripilor! Stai aici! Ajută-i pe noii veniţi de aici, pe cei care sânt destul de sus ca să priceapă ce ai tu de spus”. Tăcu o clipă, apoi spuse: “Ce s-ar fi întâmplat dacă şi Chiang s-ar fi întors în vechea lui lume? Unde ai fi tu astăzi?”
Ultimul argument fu hotărâtor. Sullivan avea dreptate. Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe.
Jonathan rămase să lucreze cu noii veniţi; toţi erau inteligenţi şi învăţau foarte repede. Dar vechiul sentiment reveni; nu putea să nu-şi spună, că poate pe pământ era vreun pescăruş care ar fi în stare să înveţe. Ar fi înaintat cu mult mai repede pe calea desăvârşirii, dacă Chiang ar fi venit la el, în ziua în care fusese Proscris.
“Sully, trebuie să mă întorc”, spuse el, într-un târziu. Elevii tăi merg bine. Te pot ajuta ei însuşi să răzbeşti cu noii veniţi”.
Sullivan suspină, dar nu se împotrivi. “Îţi voi duce lipsa, Jonathan” - acestea au fost singurele lui cuvinte.
“Ruşine, Sully!” îi spuse Jonathan cu reproş, “nu te mai purta prosteşte! Oare ce exersăm în fiecare zi? Dacă prietenia noastră depinde de spaţiu şi timp, atunci în ziua când vom învinge în sfârşit spaţiul şi timpul, ne vom fi distrus şi propria noastră frăţie. Dacă învingem spaţiul, rămânem numai cu Aici. Dacă învingem timpul, rămânem numai cu Acum. Şi între Aici şi Acum, oare nu crezi că ne-am putea vedea din când în când?”
Pescăruşul Sullivan nu se putu împiedica să râdă. “Pasăre nebună”, spuse el cu bunătate. “Dacă va fi cineva în stare să le arate celor de pe Pământ cum să vadă la o înălţime de o mie de mile, acela va fi Pescăruşul Jonathan Livingston”. Îşi coborî privirea. “La revedere, prietene Jon”.
“La revedere, Sully, ne vom revedea”. Şi zicând acestea, Jonathan văzu în gând, imaginea unui stol de pescăruşi de pe ţărmul unui alt timp; ştia, în urma unui exerciţiu îndelungat, că el nu era pene şi os, ci ideea desăvârşită a libertăţii şi zborului, neîngrădită de nimic.
Pescăruşul Fletcher Lynd, deşi era foarte tânăr, ştia că nici o altă pasăre nu fusese mai brutal şi mai nedrept tratată de Stolul său, ca el.
“Nu-mi pasă ce spun”, se gândea el înverşunat, cu ochii tulburaţi, pe când zbura spre stâncile îndepărtate. “Zborul înseamnă mult mai mult decât să dai din aripi de colo colo! Asta poate să facă şi un … ţânţar! Doar un tonou în jurul Bătrânului Pescăruş, în glumă, şi iată-mă Proscris! Oare sânt orbi? Nu-şi dau seama? Nu-şi pot imagina ce extaz este să ştii să zbori cu adevărat! Nu-mi pasă ce gândesc. O să le arăt eu, ce înseamnă să zbori! O să fiu pur şi simplu un Proscris, dacă aşa vor ei! O să fac să le pară rău…”
O voce răsună în el, deşi foarte blândă, îl făcu să tresară atât de puternic, încât se clătină, împiedicându-se în văzduh.
“Nu fi prea aspru cu ei, Pescăruş Fletcher. Izgonindu-te, ceilalţi pescăruşi şi-au făcut rău numai lor şi într-o bună zi îşi vor da seama de asta. Într-o bună zi, vor vedea şi ei ce vezi tu acum. Iartă-i şi ajută-i să înţeleagă”.
Chiar lângă aripa lui dreaptă, zbura cel mai strălucitor pescăruş alb din lume, plutind cu uşurinţă, fără să-şi mişte vreo pană, şi asta la o viteză maximă pe care el, Fletcher, o putea atinge.
Pentru o clipă tânăra pasăre fu cuprinsă de panică.
“Ce se-ntâmplă? Am înnebunit? Am murit? Ce-i asta?
Joasă şi calmă, vocea îi pătrunse gândul cerând un răspuns. “Pescăruş Fletcher, vrei să zbori?”
“DA, VREAU SĂ ZBOR!”
“Pescăruş Fletcher Lynd, doreşti asta atât de mult încât să fii în stare să-ţi ierţi Stolul, să te desăvârşeşti şi, într-o zi, să te întorci din nou la ei ca să-i ajuţi şi pe ei să se desăvârşească?”
Nu încăpea minciună în faţa unei asemenea făpturi magnifice şi măiestre, oricât de mândru şi de jignit s-ar fi simţit Pescăruşul Fletcher.
“Doresc”, spuse el încet.
“Atunci Fletcher”, îi spuse făptura strălucitoare, şi vocea era nespus de blândă, “să începem cu Zborul Orizontal…”

Prima parte Continuare