Pescăruşul Jonathan Livingstone I

Richard Bach

Adevăratul pescăruş JONATHAN care trăieşte în noi toţi



Partea I

Era dimineaţă şi un soare proăspăt strălucea în aur peste clipocitul mării domoale.
La o milă de ţărm, o barcă de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock scânteiase în aer până când apăru un stol de o mie de pescăruşi care încercau, zvâcnind şi zbătându-se, să obţină câteva fârâmituri de hrană. Începea o nouă zi de muncă.
Dar departe şi singur, străin de orice barcă şi ţărm, Pescăruşul Jonathan Livingston exersa. La trei sute de picioare înălţime, el îşi coborî picioarele palmate, îşi ridică ciocul străduindu-se să-şi menţină aripile într-un arc dureros. Acesta îi îngăduia să zboare nespus de încet, şi acum el încetinise până ce vântul îi devenea doar o şoaptă în obraz, iar oceanul stătea neclintit sub el. Îşi îngusta ochii într-o concentrare cumplită, îşi ţinea răsuflarea, îşi acorda aripile…încă …încă puţin. Penele i se zburliseră, se afla în limită de viteză şi căzu.
Pescăruşii, după cum ştiţi, nu şovăie, nu ating niciodată acest prag. A se poticni în zbor este pentru ei ruşine şi mare ocară.
Dar Pescăruşul Jonathan Livingston, fără a se ruşina, îşi întinse din nou aripile în arcul acela tremurător, - mai încet, şi mai încet, şi poticnindu-se din nou - nu era o pasăre ca oricare.
Cei mai mulţi pescăruşi nu caută decât să înveţe decât elementele de bază ale zborului - cum să ajungă de pe mal la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi, nu zborul conteză, ci hrana. Dar pentru acest pescăruş, zborul era totuşi, nu hrana mai mult decât orice pe lume. Pescăruşul Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.
Acest fel de a gândi, observase şi el, nu este deloc mijlocul prin care să devină popular printre celelalte păsări. Chiar şi părinţii lui se îngroziseră văzând că Jonathan îşi petrecea zile întregi de unul singur, făcând sute de planări joase, exersând.
Nu ştia de ce, dar când zbura deasupra apei, la altitudini mai joase decât jumătate din întinderea aripilor sale, putea să stea în aer mai mult, cu mai multă uşurinţă. Plutirile lui nu se mai încheiau cu obişnuita cădere în picioare care împroşca marea, ci cu un lung siaj orizontal, în care atingea suprafaţa cu picioarele strânse aerodinamic lângă corp. Când îşi începuse glisadele aterizând cu picioarele sus pe plajă, străbătând apoi cu pasul lungimea glisadei sale în nisip. Părinţii lui se îngroziseră şi mai mult.
“De ce, Jon, de ce ?” îl întreba mama lui, “de ce îţi vine atât de greu să fii la fel cu ceilalţi din stol, Jon ? De ce nu laşi pelicanii sau albatroşii să zboare atât de jos? De ce nu mănânci, fiule? Fiule, ai ajuns numai pene şi os!”
“ Nu-mi pasă că am ajuns numai pene şi os, mami! Vreau să ştiu ce pot realiza în văzduh şi ce nu. Atâta tot. Vreau să ştiu!”
“Ascultă Jonathan” - i-a spus tatăl, nu fără blândeţe. “Iarna nu e prea departe. Bărcile o să fie puţine, iar peştele de la suprafaţă va înota mai la fund. Dacă tot vrei să înveţi, învaţă despre hrană şi cum se obţine. Povestea asta cu zborul e bună, nu zic nu, dar nu poţi să te hrăneşti cu glisade, o ştii şi tu. Nu uita că Zbori ca să te hrăneşti”.
Supus, Jonathan a încuviinţat. Zilele următoare, a încercat să se poarte ca ceilalţi pescăruşi; a încercat, într-adevăr, ţipând şi luptând cot la cot cu stolul, pe lângă diguri şi bărci de pescuit, plonjând după resturi de peşte şi pâine. Dar nu a reuşit deloc.
“Nu are nici un rost”, se gândea el, scăpând intenţionat un mic hering - obţinut cu multă greutate, drept în gura unui pescăruş bătrân şi flămând care-l fugărea. “Mai bine mi-aş petrece timpul ăsta învăţând cum să zbor. Sunt atâtea lucruri de învăţat”.
N-a trecut mult timp Pescăruşul Jonathan era din nou sungur, departe, pe mare, flămând, fericit, învăţând.
Îl preocupă viteza şi după o săptămână de exerciţiu ştia, despre viteză, mai multe lucruri decât cel mai rapid pescăruş în viaţă.
La o mie de picioare, dând din aripi cu toată puterea, s-a angajat într-un picaj vertical ameţitor, şi astfel şi-a dat seama de ce pescăruşii nu se lansează în picaj. În numai şase secunde atinsese şaptezeci de mile pe oră, viteza la care dacă îţi ridici aripile, îţi pierzi echilibrul.
De fiecare dată i se întâmpla la fel. Deşi era prudent, deşi se folosea de întreaga sa îndemânare, la viteze foarte mari îşi pierdea controlul.
Se înălţa la o mie de picioare. La început, cu toată puterea drept înainte, apoi îşi lua avânt, dând din aripi, îşi dădea drumul vertical. Atunci, de fiecare dată, aripa stângă i se bloca la ridicare, el se răsucea violent spre stânga, îşi oprea şi aripa dreaptă ca să se redreseze şi ţâşnea ca focul într-o vrilă sălbatică spre dreapta.
Nu putea să se concentreze îndeajuns când îşi ridica aripile. De zece ori a încercat şi tot de zece ori, - zburând cu şaptezeci de mile pe oră, - a explodat într-o masă învolburată de pene, fără control, prăbuşindu-se în apă.
Secretul, îşi spunea el apoi, ud leoarcă, este să-ţi ţii aripile nemişcate la viteze mari - să dai din aripi până atingi cinzeci de mile şi apoi să le ţii nemişcate.
A încercat din nou, de la două mii de picioare înălţime, rostogolindu-se în picaj, cu ciocul drept în jos, cu aripile întinse şi nemişcate din clipa în care a depăşit cinzeci de mile pe oră. I-a trebuit o forţă teribilă, dar a izbutit.
În zece secunde a atins peste nouăzeci de mile pe oră. Jonathan stabilise recordul mondial pentru pescăruşi de viteză.
Dar victoria a fost de scurtă durată în clipa în care a început redresarea, în clipa în care şi-a schimbat unghiul aripilor, a căzut în acelaşi dezechilibru cumplit care, la nouăzeci de mile pe oră, l-a izbit cu puterea dinamitei. Pescaruşul a explodat între cer şi pământ şi s-a izbit de apa tare ca piatra.
Când şi-a revenit era noaptea târziu, iar el plutea în lumina lunii pe suprafaţa oceanului. Aripile-i erau două bare zgrunţuroase de plumb, iar greutatea insuccesului atârna şi mai greu pe umerii lui. Îşi dorea, vlăguit, ca această greutate să-l tragă încet la fund, să pună capăt la toate.
Pe când se scufunda uşor, o voce seacă, stranie se ridică din lăuntrul lui. N-am ce să fac. Sânt un pescăruş. Sânt mărginit prin însăşi natura mea. Dacă aş fi învăţat atât de multe despre zbor, aş avea în cap diagrame, nu creier! Dacă m-aş fi născut şă zbor cu viteză , aş avea aripi scurte ca şoimul şi m-aş hrăni cu şoareci în loc de peşti. Avea dreptate tata. Trebuie să uit toate astea. Trebuie să mă întorc acasă la stol şi să fiu mulţumit cu ceea ce sânt, un biet pescăruş mărginit.
Vocea se stinse, şi Jonathan aprobă. Noaptea, locul pescăruşului e pe mal, şi din clipa aceea el jură că va deveni un pescăruş normal. Aşa toată lumea trebuie mulţumită.
Se desprinse cu greu de apa întunecată şi zbură către ţărm, mulţumit de ceea ce învăţase despre zborul jos care uşurează munca.
“Nu”, şi-a spus. “Am terminat cu ceea ce am fost, s-a terminat cu tot ce am învăţat. Sânt un pescăruş ca oricare alt pescăruş, şi voi zbura ca un pescăruş de rând”. S-a ridicat, cu greu, până la o sută de picioare şi a dat cu putere din aripi, grăbindu-se spre ţărm.
Hotărârea de a se comporta ca oricare alt pescăruş din Stol, îl făcea fericit. Nu va mai avea nici o legătură cu forţa care-l îndemnase să înveţe, nu va mai cunoaşte nici ispita, nici înfrângerea. Şi era atât de bine, să nu se mai gândească la nimic şi să zboare prin întuneric, către luminile de pe plajă.
Întuneric! Vocea seacă scrâşni alarmată. Pescăruşii nu zboară niciodată prin întuneric!
Jonathan nu i-a dat ascultare. E atât de bine, îşi spunea. Luna şi luminile care licăreau pe apă, aruncând mici reflexe de dar în noapte, iar în jur atâta linişte, atâta nemişcare…
Coboară! Pescăruşii nu zboară niciodată prin întuneric! Dacă ai fi fost născut să zbori pe întuneric, ai avea ochii de bufniţă! Ai avea în cap diagrame, nu creier! Ai avea aripile scurte ca ale şoimului!
Acolo, în noapte la o înălţime de o sută de picioare, Pescăruşul Jonathan Livingston clipi. Dispăruseră toate, şi hotărârile şi durerea.
Aripile scurte. Aripile scurte ale şoimului!
Iată răspunsul! Ce prost am fost! Am nevoie de nişte aripioare minuscule, trebuie să-mi îndoi aripile şi să zbor numai cu vârful lor! Aripi scurte!
Se înălţă la două mii de picioare deasupra apei întunecate şi fără să se mai gândească la insucces sau la moarte, îşi strânse aripile pe lângă corp, îşi întinse numai vârfurile lor, pumnale înguste şi ascuţite şi se lansă într-o cădere verticală.
Vântul îi huruia monstruos în cap. Şaptezeci de mile pe oră, nouăzeci, o sută douăzeci, şi mai repede; cu o zvâcnire a aripilor uşoară, abia simţită se redresa din picaj şi zbură pe deasuprea valurilor, o ghiulea cenuşie de tun sub lumina lunii.
Închise ochii împotriva vântului, cuprins de fericire. O sută patruzeci de mile pe oră! Iar controlul - perfect! Dacă aş plonja la cinci mii de picioare, în loc de două mii, mă întreb care cât de repede…
Jurământul de mai-nainte fusese uitat. Pierise odată cu vântul. Şi totuşi nu se simţea vinovat că nu se ţinuse de cuvânt. Asemenea făgăduieli sânt pentru pescăruşii de rând! Dar cel care a atins măiestria, nu are nevoie de asemenea jurăminte.
La răsăritul soarelui, Pescăruşul Jonathan exersa din nou. De la înălţimea de cinci mii de picioare, bărcile de pescari păreau mici puncte pe suprafaţa albastră a apei. Breakfast Flock era un nor difuz din fire de praf, care se roteau.
Era viu, cuprins de un tremur de plăcere abia simţit, mândru că îşi stăpânea frica. Atunci, fără ceremonie, îşi strânse aripile, întinzându-şi numai vârfurile scurte şi ascuţite, şi plonjă în apă. După ce trecu patru mii de picioare, atinse viteza. Zbura drept în sus, cu două sute paisprezece mile pe oră. A înghiţit în gol, ştiind că dacă i s-ar desface aripile la o asemenea viteză s-ar transforma într-un milion de fărâmituri de pescăruş. Dar viteza era putere, viteza era bucurie, viteza era frumuseţe pură!
Începu redresarea la o mie de picioare, iar vârfurile aripilor tremurau şi vuiau înăbuşit în vântul acela cumplit, barca şi mulţimea de pescăruşi se clătinau şi veneau cu iuţeală de meteori, chiar în întâmpinarea lui.
Nu se putea opri; nici măcar nu ştia cum să se întoarcă la viteza asta.
Ciocnirea înseamnă moarte fulgerătoare.
Aşa că închise ochii.
În dimineaţa aceea, îndată după răsăritul soarelui, Pescăruşul Jonathan Livingston a trecut ca o săgeată prin Breakfast Flock de păşind două sute douăsprezece mile pe oră, cu ochii închişi, într-un uriaş ţipăt vâjâitor de vânt şi pene. Pescăruşul Norocului i-a zâmbit de data asta, nimeni nu a fost omorât.
Când şi-a ridicat ciocul drept spre cer, încă mai gonea cu o sută şaizeci de mile pe oră. Când a coborât la douăzeci de mile pe apă, la patru mii de picioare sub el.
Gândul l-a dus la triumf. Viteza maximă. Un pescăruş zburând cu două sute paisprezece mile pe oră! Era un record, cea mai mare clipă din istoria Stolului; şi în acea clipă în faţa lui s-a deschis o nouă eră. Zburând spre locul pustiu unde exersa, strângându-şi aripile pentru un picaj de la înălţimea de opt mii de picioare, s-a hotărât deodată să studieze cum să se întoarcă.
A descoperit că o singură pană din vârful aripii, mişcându-se mai puţin de un centimetru, provoca la viteze mari o întoarcere corectă dar fulgerătoare. Înainte de a învăţa aceasta, descoperise oricum că , dacă mişca mai multe pene la o asemenea viteză, se rostogolea ca un glonte… şi astfel Jonathan realiză primele exerciţii de acrobatică aeriană ale unui pescăruş de pe Pământ.
În ziua aceia nu şi-a pierdut vremea în conversaţii cu alţi pescăruşi, ci a zburat fără întrerupere până la apusul soarelui. A descoperit lupingul, tonoul lent, tonoul strâns, vria inversă,. buntul pescăruşului, roate.
Cand Pescăruşul Jonathan s-a întors în Stol, pe plajă era noaptea târziu. Se simţea ameţit şi grozav de obosit. Totuşi, îmbătat de plăcere, mai făcu un luping la ateruzare, însoţit de un tonou rapid, chiar înainte de a lua contact cu solul. Când vor auzi de recordul meu, se gândea el, vor înnebuni de fericire. Viaţa are o altă semnificaţie acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari şi înapoi, iată adevărata noimă a vieţii! Ne putem ridica noi înşine din ignoranţă, putem deveni noi înşine fiinţe ale perfecţiunii, inteligenţei şi talentului. Putem fi liberi! Putem să explorăm Zborul!
Îi stăteau în faţă ani cântând şi strălucind de promisiuni.
Când ateriză, pescăruşii erau adunaţi în Consiliu; parcă se adunaseră de mai mult.
De fapt aşteptau.
“Pescăruşul Jonathan Livingston! În Centru!“ Cuvintele Bătrânului vibrau de o adâncă solemnitate. În Centru înseamnă fie ocară, fie onoare. Când se alegeau cei mai importanţi conducători ai pescăruşilor, aceştea erau chemaţi în Centru pentru Onoare. “Cu siguranţă”, se gândi el, “Breakfast Flock a urmărit recordul meu de azi dimineaţă, dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau să fiu conducător. Vreau doar să le împărtăşesc experienţa mea, să le arăt orizonturile care ni se deschid nouă, pescăruşilor”. Păşi în faţă.
“Pescăruş Jonathan Livingston”, spuse bătrânul, “în Centru pentru Ocară, în văzul tuturor pescăruşilor”.
Parcă-l pocnise cineva-n cap cu o scândură. I se muiaseră genunchii, i se pleoştiră aripile, urechile îi ţiuiau. Pentru ocară? Nu se poate! Şi recordul?! Nici nu-şi dau seama ce spun! Nu au dreptate! Nu au dreptate!
“….pentru cumplita sa nesăbuinţă”, intona vocea solemnă, “pentru violarea demnităţii şi tradiţiilor neamului pescăruşilor…”
A fi chemat în centru pentru ocară înseamnă alungarea din obşte şi exilarea pe Stâncile Îndepărtate.
“… într-o zi Pescăruş Jonathan Livingston, vei înţelege că orice nesăbuinţă e fără rost. Viaţa este necunoscutul şi incognoscibilul; noi am fost aduşi pe lume ca să mâncăm şi să supraveţuim cât mai mult”.
Un pescăruş nu are dreptul să replice în faţa Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi: “Nesăbuinţă? Fraţilor!” srigă el. “Oare un pescăruş care descoperă şi urmează un sens în viaţă, un ţel mai înalt este nesăbuit? Mii de ani ne-am zbătut să obţinem peşte; acum, raţiunea vieţii noastre e alta - să ne desăvârşim, şă explorăm, să fim liberi! Mai daţi-mi o şansă, lăsaţi-mă să vă arăt ce am descoperit…”
Stolul era parcă de piatră.
“Frăţia noastră a încetat!” au intonat pescăruşii într-un singur glas şi, astupându-şi solemn urechile, i-au întors spatele.
Pescăruşul Jonathan şi-a petrecut restul zilelor singur, zburând dincolo de stâncile îndepărtate. Singura lui suferinţă nu era singurătatea, ci faptul că ceilalţi pescăruşi nu vroiau să creadă în strălucirea zborului care-i aştepta; nu vroiau să deschidă ochii şi să vadă.
În fiecare zi se desăvârşea mai mult. Deprinsese, de pildă, că picajul aerodinamic de mare iuţeală îl făcea să ajungă la peştele rar şi gustos care se găsea, în bancuri, la zece picioare adâncime: nu mai avea nevoie de pescari şi de resturile de pâine pentru a supraveţui. Deprinsese să doarmă în văzduh, plutind noaptea pe vântul care bătea dinspre ţărm, acoperind o sută de mile de la pusul până la răsăritul soarelui. Graţie aceluiaş control interior, zbura prin pâcla deasă a mării şi se ridica deasupra ei spre vămile clare, orbitoare…în timp ce toţi ceilalţi pescăruşi adăstau pe pământ, umiliţi de ploaie. Deprinsese să înainteze mult peste uscat, călare pe vântul puternic, să se hrănească acolo cu insecte delicate.
Ceea ce visase cândva pentru Stol, câştiga acum doar pentru el; îşi desăvârşea zborul şi nu regreta preţul pe care-l plătise. Pescăruşul Jonathan descoperea că pescăruşii trăiesc atât de puţin din cauza plictiselii, fricii şi mâniei, că acestea odată alungate din minte, viaţa lui era lungă şi frumoasă.
Veniră în amurg, şi-l găsiră pe Jonathan plutind liniştit şi solitar pe cerul mult iubit. Cei doi pescăruşi care-şi făcuseră apariţia erau curaţi ca lumina stelelor. Lumina pe care o răspândeau în înaltul cerului de noapte era blândă şi prietenoasă. Dar mai frumos ca orice era îndemânarea cu care zburau, bătând aripile la aceiaşi distanţă de el.
Fără să le spună vreun cuvânt, Jonathan i-a supus probei sale de zbor, aceea pe care nici un pescăruş n-o trecuse vreodată. Şi-a răsucit aripile, a încetinit zborul până la limită. Cele două păsări luminoase au incetinit şi ele, lin păstrându-şi simetric poziţia. Zborul încet nu le era străin.
Şi-a strâns aripile, a făcut un tonou, şi s-a angajat într-un picaj, la o sută nouăzeci de mile pe oră. Ei au plonjat împreună cu el, liniind cerul în formaţie perfectă.
În sfârşit, a trecut, din viteză, într-un tonou încetinit, pe verticală. Zâmbind, ei s-au rostogolit odată cu el.
A revenit la zborul orizontal şi după câteva minute de tăcere, a vorbit. “De acord, cine sânteţi voi?”
“Sântem din stolul tău, Jonathan. Sântem fraţii tăi”. Cuvintele lor sunau ferm şi liniştit. “Am venit să te luăm mai sus, să te luăm acasă”.
“Nu am casă. Nu am Stol. Sânt un Proscris. Iar acum zburam peste Great Mountain Wind . De aici trupul ăsta al meu se mai poate ridica doar câteva sute de picioare”.
“Ba se poate mai mult, Jonathan. Pentru că te-ai desăvârşit. Ai terminat o şcoală, acum e timpul să începi alta”.
În acel moment, înţelegerea, care pâlpâise în el toată viaţa, se aprinse. Aveau dreptate. Putea să zboare mai sus şi era vremea să ajungă acasă.
Aruncă o ultimă privire cerului, minunata întindere argintie, unde învăţase atâtea lucruri.
“Sunt gata”, spuse el, într-un sfârşit.
Şi Pescăruşul Jonathan Livingston se înălţă, împreună cu cei doi pescăruşi scânteiind ca stelele şi dispărură cu toţii în întunericul deplin al cerului.

Continuare