"Nu e vorba de a fi mai speciali, ci de o ereditate a unui popor, care se pierde greu sau deloc. Ştiinţific vorbind, chiar ne curge prin vene sânge de român, adică ceea ce s-a lăsat ca şi moştenire nativă de acum mii de ani. Desigur, e valabil la orice popor cu o istorie destul de veche încât, caracteristicile "de sânge" să devină adevărate "rădăcini"."
Stiintific vorbind chiar nu exista nicio diferentiere (la nivel biologic) intre sangele de roman si cel de ungur sau chinez. Eu vin dintr-o zone relativ "curata" privind sangele, din Oas unde sunt urmasii dacilor liberi (eh, asta e in orgoliu local pe acolo). Dar eu personal sunt corcita, sunt o corcitura pura. Sunt nascuta intr-o familei mixta, romana-maghiara.
De la bunic, care era un ungur cu pedigree, cu tot cu ranguri nobiliare am invatat ce inseamna sa respecti locul si oamenii unde te-ai nascut. Astfel ca noi am invatat limba romana la scoala si in familie, bunicul preferind sa ne vorbeasca in limba romana (bunica, sotia lui era romanca necorcita, osanca get beget). Si ne-am integrat atat de bine, bunicul permitandu-ne acest fapt, incat eu ajunsesem la pubertate, adolescenta, maturitate sa ma consider cea mai osanca dintre osence.
Mi-a facut acest dar bunicul, comunitatea ne-a acceptat ca si oseni. Niciodata n-am suferit din cauza originilor mele partial maghiare.
Deci cam acestea sunt "radacinile" mele, nu atat sangele ci valorile care mi-au fost transmise, care se pot sintetiza in "Nu conteaza de ce culoare e sangele tau cat timp reusesti sa-ti gasesti un loc in comunitate, sa deprinzi limbajul unei unei comunitati, sa te simti parte integrala din comunitate, sa simti ca aceasta comunitate te-a acceptat integral cu toate particularitatile tale care te fac deosebit. Nu inferior, nu superior, ci deosebit"
Asa, mergem mai departe, eu plec din Oas, ajung in Italia si ma lovesc de doua atitudini. Una a italianului comun si alta a romanului comun. Cum nu prea ma traversa pe mine un fanatism din acela orb cum ca romanii sunt alesii divini si alte blablablauri cum ca noi suntem de esenta nobila, dar altii vor sa ne distruga tocmai ca avem secretul inaltei viite, blablabla eram in pozitia sa observ atitudini, comportamente, relationari la mine, atat din partea italienilor cat si din partea romanilor.
Si nu stiu cum, da' ca prin vraja n-am mai vazut inalta cultura a romanilor, dar reuseam sa vad 10 intr-un apartament pilindu-se sau imbatandu-se in ritm de manele in timp ce injurau italianul ba ca era prost, ba ca era incult, ba ca era un nenorocitul care explota neamul romanesc.
In acelasi timp lucram cu diverse persoane, faceam curatenie, si intre pauze sau chiar in timpul muncii glumeam cu femeile de serviciu pe care le observam cu o mare surprinde.
Departe de a fi umile, departe de a ma trata cu superioritate, devenisem o colega de a lor.
Ma invitau in casa lor, ma puneau la masa (asta un alt mit, cum ca italianul nu pune veci masa ci doar romanul in imensa sa ospitalitate puna masa), imi dadeau mie credit ca si persoana.
Si ma intorceam intre romani pe care-i auzeam cat de bou, dobitoc si incult e italianul, si ce ne fac bubulii, ca noi suntem buni, altii is rai.
Asta despre italianul de rand, romanul de rand.
Dupa, ma repartizeaza la diverse birouri (curatam birourile, da?) la diverse societati importante din Milano... si apare presedintele companiei, care ma saluta cu aceasi consideratie cu care observam ca-si saluta subalternele de la birouri (care se ocupau de diverse rapoarte financiare).
Intai ma gandesc ca poate si-o bate joc de mine, in timp realizez ca era doar maniera sa de-a trata persoane.
Si ma gandeam la domn director din Romania caruia ii eram secretara (pentru putin ca eu n-am rezistat sa fac cariera acolo) si cum intra erau toti boi, femeile curve.
Si in functie de dispozitia sa cu unele subalterne glumea (glume de prost gust, dar care distrau pe marea majoritate) sau umilea... asa... dupa plac.
Intelectual, mare om de cultura, mult prezent pe la simpozioane. Dupa moartea sa a fost si aproape santificat, dar dupa ultimul caz care pe mine m-a revoltat enorm (Madalina il stie, dar eu n-am sa dau referinte aici) nu ma mai surprinde chiar deloc, e buna maniera a romanilor de-a santifica marlania, prostul gust si prepotenza.
Dincola de limba sunt valori, intre timp eu m-am casatorit cu un roman, ni s-au nascut copiii. Amandoi ne simteam mult mai aproape de italieni decat de romani, ca si valori. Viata noastra e una simpla, cotidianul nostru se consuma intr-o maniera semnificativa pentru noi, dar mult banala privita din exterior.
Cand s-au nascut copiii a trebuit dincolo de-a pastra o identitatea nationala cu care un nou-nascut nu se naste, non gliene frega un cavolo ca-i roman, chinez sau extraterestru sa supravietuim noi ca si familie, eu ca si mama, sotul ca si furnizor al curelor materiale care sa ma sustina pe mine in munca mea de mama.
Ati inteles ca astfel nu prea trimiteam noi acasa bani pentru boltari. De unde "noi n-am realizat nimic".
Asa, eu decid avand suportul sotului sa raman acasa sa alaptez pruncul pentru cat o vrea, asta inseamna adio serviciu, implicit relatii sociale, decat daca aleg sa plec zilnic in parc cu feciorul unde in timp se ingheaga un mic grup social, multi italieni si cativa sud americani.
Dupa ani si ani de facut inconjurul parcului plimband cateii ajungi sa te simti parte integranta dintr-un astfel de grup, sa simti da te identifici cu acestia, ca ai imprumutat valori de la acestia, ca au imprumutat valori de la tine.
Discutiile se invart preponderent in jurul animalelor, indeosebi a cainilor de companie, dar in timp descoperim pasiuni comune in sfera muzicii, literaturii, artei plastice, nutritiei ......
Oameni simpli, care nu se deplasau cu mercedesul, dar mancau bio.
Oameni care vorbeau despre "uguale dignita" incaltati fiind in cizme de guma.
Si accidental ne introduceam si in grupurile de romani, oameni simpli si acestia, dar de o alta simplitate.
Munceau cate 12 ore pe zi, mancau doar produse trimise de acasa sau cumparate de la Lidl (printre altele imi place si mie Lidl) ca restul nu erau bune (din seria "italianul nu stie sa manance") sau suficient de ieftine si deveneau rosii de la palinca, dar conduceau mertzanul, ehhh.
Asa...in timp fara sa o cautam in mod constient ne-am delimitat de unii, ne-am confundat cu altii.
Eu ma simteam mult sprijinita ca si mama de un grup de mame italience care ma tratau cu consideratie, in timp am devenit prietene.
Mame care inainte de a-i oferi copilului o bucata de paine ma intrebau daca pot sa o faca, atitudinea din care eu deduceam consideratia pe care o au pentru mine, copilul meu.
Niciodata in grupul de parinti cu copii pe care noi il frecventam (oameni simpli, da?) eu nu am auzit sa se discute intr-o maniera vulgara.
Nu acelasi lucru pot spune ca se intampla la unele intruniri (altele, diverse de cele pe care le organizam noi si unde am selectat si ne-am lasat selectati, dar asta inseamna o reducere a numarului de familli romane cu care interactionezi social), unde numai versurilor cantate in ritm de manea sunt extrem de deranjante pentru urechile mele si cu toata bunavointa mea pentru copii de as auzi-o pe fie-mea ca si-a insusit astfel de versuri cred ca as deveni un vulcan.
In fine, nu ma mai intind.
Concluzia e ca in timp da, am uitat de unde am plecat, o facem constient, cat pentru a nu mai trezi sentimente de revolta in noi.
Putinele dati in care ne uitam la actualitati la romani ramanem cu un sentiment de revolta care ne otraveste existenta.
Am fost de cateva ori in Romania si de fiecare data ma simteam ca si cum as fi intrat intr-o tara a absurdului, in care bun simt comun, civilizatia a disparut cu desavarsire lasand loc unor atitudini arogante, lipsite de consideratie fata de persoana de langa tine, dar mult interesata daca conduceai SUV-ul.
M-am confruntat cu reprezentanti ai Politiei romane care mi-au tratat copiii intr-o maniera putin spus antipatica si ma intorc in Italia cu ei unde carabinierii, jandarmii si altii inainte de a se adresa copiilor adopta un zambet larg, plin de simpatie fata de acestia.
La comune, iarasi, sunt tratata ca oricare alt cetatean italian, cu consideratie.
Cand eram in Romania cu tot cu prezenta soacrei care umplea buzunare simteam cu suntem tratati ca niste animale, ba mai mult, veniti fiind din Italia cu un cert dispret sau interes pecuniar, depinde.
In Romania, daca vreau sa nu fiu calcata in picioare, nu respectata, ca asa ceva nu exista, tre sa ma vantez de numele familiei mele, sunt fiica, nepoata lui cutarica.
In Italia respectul imi este oferit doar simplei mele prezente ca si persoana, atat.
Si in tot acest contest cineva isi mai pune problema daca vor invata sau nu copiii limba romana? Eu nu mi-am pus-o.
Am cautat sa le ofer lor posibilitati de-a se integra in societatea italiana, de-a fi acceptati pe deplin in aceasta societate si consider ca au reusit sa o faca.
Ei se considera italieni din parinti romani.
In timp sper ca au sa se simta cetateni ai lumii, capabili sa se integreze in orice societate, comunitate sanatoasa indiferent ca aceasta ar fi cu sange de roman sau sange de eschimos, important e sa se simta parte din umanitate, specificul acesteia.
Ah, intr-o zi eram cu fie-mea jos, plimbam catelul, se lasa seara. Vine un roman, care parea ca se legana mai mult si se apropie de fata intr-o maniera care m-a speriat intr-atat ca am luat-o cu repeziciune si am introdus-o in casa scarilor, dupa care am inchis usa. Eram terorizata. Si aud comentarii. "Mama voastra, ati plecat de unde ati plecat, ****-** in dinti!".
Din fericire da, am uitat, sau incerc sa uit. Din fericire daca caut Romania pe care eu am cunoscut-o candva, Romania adevaratelor valori n-o caut intr-o persoana bauta, urat mirositoare si total lipsita de consideratie pentru o copila de trei ani. Nu te napustesti astfel asupra unui copil, chiar daca aceasta iti aduce aminte de copila ta, ramasa acasa.
Si de fiecare data cand ii aud ca ni se reproeseaza "Ati uitat de unde ati plecat" simt ca detest intrebarea, pe toti cei care se ascund in reprosuri ieftine incapabili fiind sa se puna in discutie, sa se adapteze, sa se respecte si sa respecte.
