Mama lui Felix, Mama lui Bendis, Mama lui Marc, Mama lor

    ....mama lui Puffo, Mama lor! Deocamdata ii bine ca ne-am oprit aici, deja mama a patru e greu doar sa pronunti, daramite sa mai fi zi de zi, noapte de noapte.

     Se observa, eu a lor, nu ei ai mei. Pentru ca intotdeauna incerc sa-mi aduc aminte ca nu-s ai mei, sunt ai lor, isi apartin. Folosesc, totusi "pruncii mei" mai mult din cauza limitarilor de atitudine specifice comunitatii in care am crescut, de unde vin. E un bagaj lingvistic si inca de atitudine(uneori), din pacate, pe care inca mi-l port.

    In toate aceste discursuri se creeaza problema identitatii si a apartenentei. Cine sunt eu, cine sunt ei?
Eu sunt Andreina, fata cu ochii ca doua lacuri de munte (asa m-a vrajit al meu om candva, nu stia, saracul, ce-si asterne), 37 ani, aratand a 47, vroind sa simta a 27 si incercand sa revina in a simti macar a 37, macar la nivel de genunchi, anchilozati saracii, si la nivel de spate, aplecat si acesta. Ati uitat, is patru?
    Da, e si una bucata catel ca si el tot pruncul meu e, sau io mama lui, iarasi ma confuzionez, greu e atunci cand te introduci in procesul de stabilire a unor identitati. Pentru ca asta facem noi mamele, nu?
    Incercam sa fim prezente, dedicate tocmai pentru a-i ajuta sa se construiasca, sa se cunoasca si recunoasca pentru a-si asuma o identitate. Ori cand aceasta prezenta si dedicatie e aproape continua, eu cel putin, recunosc ca nu rareori ma las surprinsa de balbaiala cu care ma exprim. Dupa ma abandonez frustrarii care se naste in mine, "la naiba, nici sa vorbesc nu mai stiu!", dupa caut sa ies din aceste momente de frustrare, sa ma adun si sa continui in constructia identitatii mele ca si mama a lor, persoana avand grija sa-i soptesc fetii din mine "rabdare!".
    Da, da, fetii din mine, inainte de toate sunt fata, fetiscana libera, capabila sa se asume. Mi-e mult prea draga fata din mine ca sa fiu de acord ca ceva sa o subjuge de unde sunt mama lor liber asumata. Nu m-a impins nimeni sa-i vreau, sa le fiu mama, am ales libera sa o fac de unde fata din mine gaseste resurse sa ramana senina, sanatoasa dupa arderea diverselor, multipleror frustrari nascute de pe pozitia aceasta, de mama.

     Cineva m-a intrebat, o intrebare puternica, directa:
    - Andreina, atunci cand nu esti furioasa esti fericita? (stiti, eu ma infuriu des, pentru toate cele si pentru nimic)
    M-am oprit pentru o clipa, nu-mi trebuia mai mult ca sa recunosc ca da, sunt fericita. Si mi-am marturisit conditia. Sunt fericita!.

   Atunci cand il vad adormit pe san, afandandu-si nasul in parfumul meu. Atunci cand il vad ca face ochi (la nici doua minute, da?) dupa ce l-am pus in fotoliu, cautand iarasi mirosul ma-sii (hihi, mai sus v-am pacalit, nu era parfum :) ), atunci cand il ridic si-l pun iarasi, pe urma, pe umar si readoarme multumit cu un zambet larg pe fata. Atunci cand asa, ca simt sa-mi urlu fericirea, o caut pe o prietena draga si-i spun "stii, e superb! sunt impiedicata, balbaita, nu ma lasa o clipa, dar e fantastic!" si nu-i mai spun ca plang, de fericire.

     Acum sunt mama lui, a lui Marc. Dupa, peste zi sunt mama lui Bendis. Fetita draga, comoara, izvor de liniste si relax cand totusi n-o ajung si pe ea furiile  si se da cu curu' de pamant mult furioasa ca viata e nedreapta cu ea. Sunt mama acestei fetite care rade, canta si danseaza in trei limbi, gratioasa, gentila si atenta la toate emotiile celorlalti, nunatele din discursurile acestora. Fetita dornica sa aiba prietene, prieteni, capabila sa se ridice la inaltimea orisicui. Si atunci imi spun orgolioasa: "sunt mama ei!", iar daca cineva o remarca spun cu aceleasi orgoliu nedisimulat: "sunt mama ei, mama lui Bendis!" pentru ca si asta face parte din identitatea mea. Sunt mama lor.

   Si in fine, mama purcelului, primul :))). Copilul puternic, solar, robust c-o mare doza de egoism mult capabil sa si-o anuleze atunci cand miza e importanta pentru el, a avea un prieten. Si atunci il vad pe Felix, cel care tine mult la Felix in relatie cu mine, tatal sau. Felix, care se transforma, capabil sa asume mii de fete. Felix capabil sa aduca furtuni in mine, Felix capabil sa-mi permita sa ma imbat in fascinatia pe care o exercita asupra mea prin insasi marea sa capacitate de-a se transforma ramanand acelasi. Si da, sunt mama lui!

   O marturisesc plina de incantare si multumita, cu orgoliu, constienta fiind si revendicativa a acestei realitati ca Felix, Bendis si Marc sunt ceea ce sunt si datorita mie. Ii drept nu m-am pisat eu pe fotoliu in timp ce discutam la telefon cu o doamna, s-a pisat Marc, dar zambetul de imensa satisfactie eu i l-am permis si nu putine merite am si eu in ceea ce sunt ai mei copii, liberi sa fie ei insusi, fericiti sau mai putin, surazatori sau cu curu de pamant.

   Si in toate acestea si prin toate acestea eu imi creez o identitate. Ma vad, sunt obligata sa ma vad pentru ceea ce sunt, eu, cea reala, cu furiile, frustrarile mele, cu capacitatea mea de-a ma aduna si a-mi apleca din nou spatele, a-mi bloca din nou umarul pentru a-i vedea expresia de multumire pe fata. Si atunci simt ca sufletul meu zboara pierzand o lacrima. Si-l iubesc recunoascatoare fiindu-i ca-mi permite sa-l cunosc, sa ma cunosc, sa ma identific, construiesc, sa cresc odata cu el, odata cu ei.

   Da, nu putem sa fim parinti suficient de buni, persoane pline, implinite atunci cand deja avem copiii decat construindu-ne o identitate reala, a noastra in raport (in functie spun alte mame, mie-mi place mai mult expresia raport) cu copiii nostri reali, cei mult capabili sa ceara, mai tarziu sa daruiasca. Iar cand copiii nostri au sa plece nu va ramane golul in sufletele noastre, in noi ci va ramane acel (prea) plin nascut din experiente de viata, nascute din cotidianul nostru, unde am invatat sa infruntam muntii si uragane incercand sa ramanem calme in fata unei mia una cereri plus unu, in fata unei exploziei de frustrare, furie a unui copilas ce abia a invatat sa mearga sau in fata nonsalantei celui mai mare cand mananca neuitandu-se in farfurie fiind prea prins sa faca glume cu sora-sa decat sa observe daca pateaza au ba masa, scaunele si pavimentul.

  Daca voi avea puterea ca la maturitate sa le dau drumul si sa le permit sa-si traiasca viata ca oameni integri si independenti?

   Aia! Si inca cum! Voi avea pana si dorinta si vointa sa o fac! :))) Dupa marele exerciciu de mai bine de un deceniu (eu sper totusi ca vor zbura inainte de 20 de ani din casa mea, cat ca sa-mi zugravesc in timp peretii albi sau cel putin crem), exercitiu de parinteala in care dorim sa crestem copii integri si independenti eu zic ca finalul nu poate sa fie decat adanca si reciproca multumire, a mea si-a lor, pentru rezervarea acestui parcurs impreuna intru construirea identitatii lor, a mele. (Facand sumele oricum au sa fie 2 decenii, pline:) )
  
   Hmm, gandindu-ma bine inca sunt in timp pentru a cumpara sampaniile pentru aceste evenimente, cand sarbatorind vom marca momentul plecarii lor din casa parinteasca. ramanand doar cu multumirea, imensa satisfactie de-a fi cea care a permis construirea unor persoane atat de frumoase, umane, responsabile, multumite de ele insusi. Permiteti-mi sa ma rasfat in aceasta multumire de sine.  E cel putin la fel de importanta ca si multumirea de sine pe care ti-o da constructia unei cariere inspre satisfacerea si invidia celor care ca si zei si-au adoptat multinationalele, sindicatele si cumparaturile - shopping-ul, ca sa ramenem cool si realizate - , obligatorii.
   
    Pana acum ati observat ceva periculos in toata aceasta realitate care ne conduce in construirea noastra ca si mame, parinti, persoane? Eu da, doar acolo unde nu suntem capabile sa vedem provocarile, marile provocari pe care ni le aduc copiii nostri in a ne confrunta cu sine, recunoaste pe sine, construi, creste. 

   Si Puffo cel drag si draq, :))). Il trimit afara alb si el tine sa fie consecvent, sa se intoarca negru. Ma infuriu si-mi aduc aminte ca-l iubesc, ca l-am vrut si ca m-am indragostit de el tocmai datorita faptului ca-i suficient de dus ca sa intre in fiecare zi in sant dupa o jucarie pe care si-o arunca singur in, la 11 ani ai lui. Puffo cel care ma invata consecventa, "ce naiba, ori ma iubesti si atunci ma iei la spalat ori trebuia sa-ti iei catelus din plus!". La fel si pruncii, imi arata, ma conduc inspre limitele mele, inspre a ma cunoaste exact cine sunt intre idealurile mele - acelea de-a naste natural...restul - si limitele, lasitatile mele - asa frumos am cerut sa mi se rupa apele, inca putin si ceream cezariana ca epidurala nu se mai putea :))). Aceiasi pruncii, care imi comunica ca-s frumoasa si tanara pentru ca numai o mama buna cu copii mici poate sa fie frumoasa si tanara.
   Si cresc si continui sa ma formez ca si om la cei 37 de ani, recunoscatoare fiindu-le lor, vietii, multumindu-le ca-mi ofera si confirmarea a ceea ce sunt eu: frumoasa! Aplecata si scartaind din incheieturi visand la interioarele mele albe si frumoasa. 

Si nu pot sa inchei decat gandindu-ma, fredonand ceva superb.