Nu, nu, nu de crestere, inteleg ca ala-i cu tzatza in gura. Asta-i fara tzatza sau cu tzatza doar cand nu se mai poate. A inceput acum cateva zile, poate saptamani. Am verificat, pe 20 noiembrie s-a intamplat prima oara. Ma bucuram cu fetele pe forum.
l-am pus pe marc in scaunel sa mancam si mi-a refuzat mancarea il iau in brate ca maria sa nu vroia in scaun, face scandal ca vrea jos dau sa-l pun jos in cur, se tintuieste in picioare numai nu le-ar fi indoit sa stea jos il tin, ce era sa-i fac? si porneste, a batut tot parterul chiuind, dintr-o parte in alta hmm, inca-s buimaca
Eh, de atunci in fiecare zi ma poarta, iar azi a atins apogeul. Azi n-a dormit deloc. Am incercat dimineata pe la 9 sa-l culc, chiar am reusit ca pe urma fratii lui sa se bata de cu spor, galagie mare, se ridica in fund si om a fost. I-am facut rapid un avocado cu morcov prin sita, l-a hlapuit tot dupa s-a intis pe spate ca sa inteleg ca vrea jos. Pana pe la patru dupamiaza tot purtat, adica are un deget pentru fiecare manuta. Chiuie, cand nu mai poate se lasa pe spate fiind convins ca ma-sa il tine. Hmm, nu am curajul sa-l las, sa nu-l sustin, poate de era vara si eram afara, pe iarba mai incercam. Asa chiar nu ma duce gandul. Se lasa luat in brate dupa se intinde sa-mi controleze gura, narile, urechile, ma trage de par, baloseste, cum ii pare. Mai rar accepta si sanul, dar scurt pentru cateva scurte minute, dupa se impinge jos din brate, foarte convins ca ma-sa-l urmeaza si dai, la batut casa dintr-o parte in alta.
Pe la 7 eram terminata, ii ofer sanul mi-l pitiga bine, cu nervi. Mesaj clar. Pe la 7 jumate cauta el sanul, adoarme si zau ca am inceput spontan sa-mi fredonez in minte piesea aceea "aleluia" :)))). Adoarme, iar Bendis, in toata gratia ei, intelege sa coboare scarile cantand la muzicuta. Nici macar furioasa n-am fost. Mi-am spus ca-i facatura si mi-am promis sa fiu blanda de acum cu tot poporul. Vai, rad eu acum, dar zici ca ma impacasem cu un glont in cap. Cu o noapte inainte dormise mai mult in patru labe, adica el se chinuia, ca la tzatza nu renunta. Toata noaptea mufat si in miscare. Noaptea asta sigur doarme altfel maine cred ca o sa-mi dobor orice record la cafea, azi am facut trei presouri. Si rad, cred ca inca sub stare de shoc. Noroc ca mai am doi cu care am mai fost pe aici si stiu sigur ca trece, altfel m-as fi pus pe bocit. Ah, daca pana acum spuneam ca-i zen feciorul, de cand cu mersul asta mi-e ca o sa aiba cine sa-i tine companie lui Felix. Doi cu curu' de pamant ca nu le iese jocul. Doi caposi, care trag de ei pana in panzele albe ca sa faca ce-i obsesioneaza....hmmm.....Noroc ca mai am o bere in frigider. Analcoolica.
Da, da. Azi eu am fost cu brotacul la un astfel de atelier. Am nevoie sa profit de orice ocazie pentru a fi impreuna cu alte mame, quebecoase, pe cat posibil, deoarece tin sa-mi fie usoara, draga integrarea. Iar un atelier de psihomotricitate poate sa fie ocazia potrivita.
10 mame si zece copii, plus instructoarea. Mai intai o introducere, s-a vorbit despre reflexele copiilor, cam care sunt, cand dispar, mersul copiilor, ca la urma sa prezinte trei exercitii de facut cu copiii.
1. Copilasul e pe spate si mama il ia usor de picioare si-l ridica in sus, tinut astfel cateva secunde dupa care pus jos, dar invers directiei de ridicare a copilului. Am inteles ca e un exercitiu foarte bun pentru copiii suferinzi de reflux, astfel isi regleaza problemele de reflux. Daca nu am inteles gresit e unul din exercitiile folosite in osteopatie atunci cand se cauta sa se rezolve refluxul la copii.
2. Copilasul pus pe burta, iar sub el un tub rigid, exercitiu care cica il stimuleza sa o ia de-a busilea.
3. Copilasul pus in fundulet pe o minge din aceea uriasa, care se foloseste si in situatia in care se naste. Tinut de solduri usor si lasat sa alunece in fata, spate, lateral. E un exercitiu menit sa ajute copilul sa-si dezvolte simtul echilibrului.
Asa...primul exercitiu facut cu succes si mare drag, brotacul adorand sa fie astfel ridicat, radea incantat. Al doilea un dezastru total, iubeste sa stea pe burta, sa mearga de-a busilea cam tot pe atat cat iubea si Felix, adica deloc, cel putin deocamdata.
Eu n-am insistat, dar doua mame cucuiete si-au stimulat de cu zor pruncii in lacrimile acestora, se chinuiai saracii si plangeau cu jale, dar mamele dornice sa-si ajute copilul sa se dezvolte neuromotor ii lasau cu nasul in saltea sa incerce sa se deplaseze plangand.
Ma uitam discret la instructoare sa vad ce spune, ea nu spunea nimic, dar oricum mamele aveau o alegere. Inainte sa se inceapa exercitiile a specificat clar ca cine vrea poate sa refuze oricand orice.
Iar aceste mame ori nu refuzau din ambitie, ca sa li se dezvolte pruncii frumos, ori erau prea intimidate de o figura autoritara ca sa-si spuna :"stop!".
In timpul sedintei care a durat cca 2 ore unii copii au cerut sa fie hraniti. Nu spun alaptati, ca unii erau hraniti cu biberonul, doar doua copile erau hranite la san. Una de vreo 4 luni si o alta de sase luni, care cand nu avea sanul avea suzeta. Restul mamelor se descurcau cu biberonul, ocazie in care am vazut si eu cat e de usor sa hranesti un copil cu biberonul si m-am felicitat ca am fost capoasa si am insistat cand era cazul sa insist.
Mai intai fetita a semnalizat, dupa mama a individualizat rapid un cuptor cu microunde si s-a grabit sa prepare laptele si sa-l puna in cuptor. Stiu, is rea si parsiva, dar zau ca-mi imaginam cuptorul cu pricina in parc. Ok, trecand peste imaginea cuptorului cu pricina in parc ma gandeam la multele substante vii din laptele tocmai preparat, proaspat adica. Is fata buna si zau ca nu mai amintesc frustrarea fetitei, care urla de cu zor in tot timpul in care se desfasurea operatiunea: "prepararea formulei proaspete". Oricum fetita era un inger, incercam sa mi-l inchipui pe Felix la acea faza, cel mai capabil dintre toti pruncii mei sa se dea cu curul de pamant, capul de podea in timp ce mamicuta i-ar fi preparat laptele praf. Daca asa, cu el alaptat, am scapat doar cu unele nevrove cu siguranta picam in schizofrenie cu hranirea din biberon. Bonus intelectul pruncului :)))).
Ok, dar sa (re)devin serioasa, chiar nu-i de ras. Prin acest procedeu de miniorganizare condusa prin arta controlului de sine, care sa nu-ti permita sa cobori diversi sfinti pe pamant in timp ce copiii sughitau dupa lapte au trecut 7 mamici. Recunosc, acum la modul foarte serios, am tot respectul pentru acestea, cat timp nu se pun sa-mi faca mie apologia laptelui praf, cat timp au ajuns acolo constranse fiind de conjucturi nefavorabile, chiar de alegeri libere de a lor, de-a nu alapta, cu conditia sa-mi permita mie sa-mi expun sanii, nu ca vreau eu, ci ca asa-i trecea azi prin creieras brotacului meu cel mic. Ca se discuta si despre discretie, discretia in actul alaptarii a unui copil in plin proces de dezvoltare psihomotorie, care a inteles el ca sanul se poate si framanta cand nu-ti bagi unghiutele in el. Aaa, stiu se poate si cu un batic peste, functioneaza pana la varsta cand invata sa exclame cu-cu :))). Si iaca asa s-a dus naibii si alaptarea in public, discreta. Asa, daca as fi fiica unei culturi de rahat in care copilul nu este altceva decat un mic tiran, sau mai bine, viermisor demn de ignorat, sau tocmai bine de crescut, pardon, educat de mic in arta "bunelor maniere", i-as pune si acesta expunere intru vulgaritate a mamei sale pe lista pe plata pe care mai tarziu ar trebui sa mi-o plateasca, ca doar "eu te-am crescut pe tine".
Din fericire am trecut un prag extraordinar astazi si sunt mult recunoscatoare unei atitudini de adevarat dispret, dezgust la adresa mamelor alaptatoare, micilor MARI caroline. Da, nu pot sa-i fiu decat recunoscatoare, azi m-a impins sa devin nitel reflexiva, sa vad mizeria care ma apleca, inclina sa transpir si sa permit luminii sa ma ridice. Daca pana acum de cate ori copiii m-au pus in situatia sa-i alaptez in public simteam valuri de caldura interior, urmate de vanturi reci si transpiratii ude, azi am alaptat cu-n drag de mine, drag de prunc, drag de ceea ce faceam imens. Si m-am simtit libera sa nu ma mai las intimidata de prejudecatile celor care nu au prejudecati, dar "alaptarea sa o faca acasa, discret". Si m-am bucurat de puiul meu, si s-a bucurat de mine si eram o lumina, care lumina 2 chipuri, si care se priveau in ochi si se recunosteau intr-un zambet. Momente sublime ramase in lumina, cand ne-am simtit liberi si cand am permis ca lumea din jurul nostru sa fie libera, chiar intru prepararea formulei.
Asa, si acum sa va povestesc despre o fetita draga, superba, imi venea sa o pap si pe ea de drag, sa-i iau pe amandoi in brate si sa-i smotocesc cu drag de ei. Maine face sase luni, dar de mai bine de o luna umbla de-a busilea c-o agilitate impresionanta. Deci e absolut precoce, c-o mama calma, relaxata, necentrata pe prunca. Si l-a fixat pe Marc, si venea langa Marc si-si imparteau balutele (Marc deocamdata nu paraseste pozitia "in fund", de acolo se intide, lungeste dupa diverse obiecte, daca are masa langa el chiar se ridica in picioare, dar ramane static). Mama, initial, era incurcata. I-am spus ca n-am nicio problema, asta dupa ce l-am vazut pe Marc cum o astepta si cum chiuia cu drag de ea cand ii punea mana pe maini, pe fata. O cheama Elisabelle si din pacate e singurul nume pe care l-am retinut, eu avand o mare probleme cand trebuie sa retin numele persoanelor.
Si asa cu sedinta noastra de psihomotricitate de azi. Sunt multumita ca am fost, astept cu nerabdare lunea viitoare sa mergem iarasi.
So how did I manage to spend so little on her first year? First, I was committed to being as economical as possible because I have always wanted to be a stay-at-home mom.
Citeam articolul de mai sus si zambeam. Ma regasesc in atatea... Si eu in ceea ce priveste primii ani de viata ai copiilor vreau sa stau acasa, cu ei, pentru a-i insoti pe parcursul acestei perioade extrem de importante pentru intreaga lor viata. Practic acest 2% din viata lor (eu tot cred ca o sa traiasca 100 ani, minimum :) ) e definitoriu pentru ei, acum si in viitorul lor. E singura zestre pe care pot si vreau sa le-o dau, singura armura care sa-i protejeze impotriva vicisitudinilor vietii de mai tarziu. Singura zestre care sa le permita sa traiasca multumiti de sine, chiar fericiti uneori, acum si mai tarziu.
Si astfel, iata-ma acasa cu ei, deci un singur salariu, traind decent. Cu Marc am cheltuit putin, doar vreo 140 dolari pe hainute de la magazine second hand, toate in foarte buna stare, care acum sunt destul de patate, ba cu lapte, ca cu bucurii ocre, ba cu alte cele, sucul de rosii al mamicii lui care mananca cu el in brate, hehehe...
(De la niste verisori indepartati din Romania feciorul a mai primit niste hainute, de foarte buna calitate, multumim lor. )
Am mai cheltuit pe un scaun de masina plus un carucior, tot asa, au costat cca 140 dolari. Si pampersi. Pana acum vreo 40 dolari.
In total cca 320 dolari la cele 2 luni de viata ale lui. Pana la sfarsitul anului nu prevad foarte mari cheltuieli, la pampersi intentionand oricum sa renuntam treptat si pentru ca noi practicam EC.
Cam atat deocamdata. Mai multe nu consider ca ar avea nevoie Marc, o are pe mamica lui, cu 2 sani mari, laptosi si bine mirositori pe care-si culca capul multumit in fiecare seara. O ore pe sora lui care-i canta, danseaza si vorbeste pana cand o trimit eu strategic sa-si viziteze prietenele cat pentru a putea sa-mi aud si gandurile mele. Il are pe Felix, care deja ii pune bate in mana ca sa se joace de-a razboinicii. Il are pe tatal lui, care-l adora, se uita la el ca la diamante, si-l are pe Puffo, care cand si cand il mai spala pe fata, dupa stranutand multumit de isprava. O viata simpla, agatat de san sau plimbat prin casa, pe afara, prin padure.
Si in rest Paradisul! O viata nascuta din aspiratii marunte, o casa fara pretentii de lux, dar decenta, pe care eu tin sa le-o ofer camin, care sa-si intinda bratele calde imprejurul lor, care sa le permita perioade de joaca, rasfat, pasiune, reverie, vis si relaxare.
In ultima perioada am simtit tot mai pregnant nevoia sa fiu langa mame ca si mine, cu copilasi mici, nou-nascuti. E bine, securizant sa te regasesti in altii. E coplesitor aici, la mine, acolo, la ele, nu stiu concret cum as putea sa ajut. Dar incerc. Eu sunt intr-o situatie oarecum asemanatoare in anumite puncte cu a diverselor mame, dar ceva mai relaxata. Si ma gandesc doar sa spun unde e secretul, daca e un secret, de unde se naste acest calm, impacare cu sine, pe care uneori totusi il mai pierd.
E o zicala (asa-i zice, fetelor? am si eu neuronul varza, intre trei copii si un sot care se lasa coplesit uneori mai devin si eu balbaita, cu lapsusuri, cat sa rezult nitel in stare catatonica...) a unui sfant fain, nu stiu cat de sfant a fost, dar mie tare mult mi-a prins zicala sa.
Cominciate col fare il necessario, poi cio che e' possibile e all'improvviso vi sorprenderete a fare l'impossibile. (San Francesco d'Assisi)
Sa traduc, "Incepeti sa faceti ceea ce-i necesar, continuati cu ceea ce-i posibil si va veti surprinde ca ati infaptuit minunea."
Ok, ce e necesar? Necesitatea are diverse caracteristici: esentialul. Pe urma, se deosebeste prin non esential prin daca e sau nu improrogabil si opinabil. Daca e urgent sau procastinabil, vital sau secundar.
Ajunse aici e musai sa ai o mare discutie cu tine insuti ca sa-ti definesti valorile, credintele, pe tine, ce si cum astepti de la tine in relatie cu ai tai copii, situatia voastra data.
La mine e simplu, copilul, intotdeauna cel mic, mai mic, nou-nascutul are prioritate, iar abordarea sa de catre mine nu poate sa fie decat in natura cu credintele mele relative la bunastarea acestuia. Si totul urgent, promt ca si raspuns la comportamentele sale, de nou-nascut. Eu nu mai am nevoie de argumente, de demonstratii, dar pentru cine inca le mai cauta ma gandesc la opera lui Winnicott, care printre altele spunea, "nu exista un copil fara o mama". Acelasi Winnicott stabilea ca primii doi ani sunt fundamentali pentru copil, viitoare persoana adulta, atunci cand vorbim despre nevroze si psihoze. Copiii care au avut sansa sa fie continuti undeva, la maturitate, vor putea sa dezvolte cel mult nevroze. Dupa Bowlby, cu teoria atasamentului, practic sunt eu cea care-i favorizeaza raportarea sa la Lume. In functie de capacitatile mele de raspuns la nevoile sale acest mic pui de om va fi mai putin sau mai mult furios cu Lumea, va avea mai putin sau mai mult increderea in aceasta.
Lista, argumentatia poate sa fie mult mai lunga, iar eu as face-o cu mare placere daca nu as simti o tensiune in muschii spatelui, sub ceafa, deci am sa ma limitez doar la acestia doi continuindu-mi rationamentul.
Toate aceste considerente de mai sus nu sunt nici prorogabile, nici opinabile. Inutil sa spun ca nu mai stau sa-mi pierd timpul si energia cu nimeni, inclusiv familie extinsa, cand e vorba despre aceste aspecte, credinte, realitati ale mele in raport cu ai mei copii. Sunt urgente si vitale.
Dupa urmeaza posibilul, cand sunt libera, adica doarme atat de profund incat sa-l pot lasa jos 15 minute (azi inca nu s-a intamplat) fug la baie, fac un pisu (wow, e binecuvantare cereasca, va asigur) in sfanta pace, imi umezesc usor ochii, imi miros tricoul sa vad pe cat miroase (vroiam sa spun pute, dar nu vreau sa sperii pe nimeni) si fug sa curat cartofii pentru cartofii pai de mai tarziu a celor mai mari.
Eh, concesii, da, se fac. Altfel, garantez orisicui ca nu se supravietuieste. Din fericire am invatat sa le fac fara sa ma mai biciuiesc inutil.
In rest raman calma, imi impun sa raman calma si sa ma bucur de perioada, situatie spunandu-mi ca asa mic nu-l voi mai avea vreodata, atat de frumos cu laptele curgandu-i siroaie, zambind si controlandu-ma in timp ce cauta disperat sa nu se abandoneze somnului cat sa nu piarda lumea.
Ah, luni, lunea trecuta s-a nascut o zana. Puiul meu a ras pentru prima data. Nu, nu ma refer la acel zambet mecanic, in somn. Ci a ras treaz fiind, un ras cristalin, care mi-a inundat sufletul de emotii.
Si in jurul meu haosul, Felix care nu vrea sa intre in casa, sau intra grabit in timp ce-si arunca un pantof in bucatarie si unul in camera de zi, care se catara pe dulapuri in speranta ca va gasi ceva junk food, Bendis care e foarte blanda, dar pe care o simt ca mai are putin si cedeaza presiunii, catelul pe care-l aduc in casa in mod riguros negru cand blana sa e alba si omul care-si spune si imi spune ca i-am crescut prost, needucati pentru ca-s toata ziua capabili sa rosteasca "mama", incapabili sa se descurce singuri.
Imi vine si mie sa urlu deseori, cel mai des urlu in mine si-mi spun ca trece, inca cateva luni si va incepe sa o ia de-a busilea concentrat timp in care cine stie, poate chiar o sa reusesc sa-mi fac dus cap coada. (Asta e din seria cele mai mari aspiratii ale unei mame cu coptchilu la san :)) )
Iar cand nu mai pot ma droghez cu diverse, ba dulciuri, ba muzica, ba un film care sa-mi distraga atentia de la impotenta acestor zile cand totusi simt ca sunt facatoare de minuni, permit Vietii prin copiii mei sa se construiasca.
E trecut de 12 si brotacii mari au mancat doar paine prajita azi, si-au prajit-o ei. Iar eu ma lupt sa gasesc cateva momente la bucatarie pentru niste biscuiti de naut si ceva cartofi la cuptor, cu rosmarin. Orezul deja l-am pus la fiert cu ulei de masline si nucsoara, dupa vad eu cum il mai combin.
Doar sper, cum il pun jos adormit cum reuseste sa simta, la max 2 minute face ochi, dupa priveste, se agita si intr-un final plange de nu-l iau la mine.
L-as pitiga de drag ce mi-e, asta dupa ce mi se consuma valurile de frustrari, dar e mult prea fraged. Acum e treaz cu tzatza in gura si se uita curios la mine ca sa inteleaga el ceva. Daca-i vorbesc imi sustine privirea foarte atent, dupa decide sa vada si ce-i dincolo de mine, isi roteste capul si devine meditativ. Pui drag.
Ooo, dar sa-mi notez reteta cu atata succes la galusca.
275 g faina de naut 120-140 ml ulei de floarea soarelui, de seminte de struguri sau arahide
100 g apa
20g nuca de cocos
20g mandorle
150g zahar integral sau panela
1 g scortisoare
coaja de la o lamaie sau coaja de la o portocala
Faina de naut se da la cuptor 10-15 minute pentru a primi o culoare aurie
(temp la cuptor 180 grade).
Dupa se amesteca toate ingredientele, se intinde aluatul astfel
incat foaia sa aiba o grosime de max 1cm si se baga la cuptor alte 15
minute.
Ieri am fost la spital la un control de rutina. M-am intors pozitiva de acolo, am dat peste aceasi doctorita, are asa o lumina faina in ochi, un zambet deschis, m-am simtit bine. Toti draguti, gentili. Brotacul e ok, activ si se pregateste, ieri mi-a spus doctorita ca eram dilatata de un cm. Simteam si eu cate ceva, dar nu eram sigura.
Am cerul niste probe de sange pentru a vedea de nu-s cu anemie feripriva, am uneori momente ca ma simt chiar jos, ametita rau, aproape inconstienta si mai bine sa verific. Cu un drum am cerut si ceva analize pentru masurarea nivelului de vitamina B12 (mai consum doar oua si unt foarte rar si de fiecare data dupa raman cu ceva amar in suflet). Efectiv acum nu stiu ce au sa caute ei...sper sa vad, inteleg cand voi avea in fata rezultatele.
Dupa ce am terminat cu spitalul am mancat cel mai bun sandwich din lume, de la Sub Way, unul mare, intreg si inca cand l-am gatat simteam ca nu mi-e astamparata foamea :))).
Intorcandu-ne acasa am intrat sa cumpar si pampersi, dat fiind ca foarte probabil tot in spital o sa nasc. Am gasit ceva, o marca necunoscuta mie, sa speram ca o sa fie ok, daca nu 2 zile nu crapa nimeni. Dupa acasa, cu mine, poa' sa stea in fundul gol.
Ajunsa acasa Felix cu Bendis se cearta urat, iar Felix o chiar bate bine. M-am facut neagra de furie, cumva m-am calmat, dar asa greu mi-a picat totul... (In fotografie Bendis cu Puffo acum cateva saptamani cand au fost 24-25 grade si cand inca apa trona, erau 2 mici lacusoare inspre deliciul purceilor.)
Si prin toate astea contractii, haine intinse, puse la uscat si padurea.
In padure timp de ani de zile s-au aruncat de toate, si frunze si lemne, chiar si gunoaie.
Aici am recuperat o fasie de pamant cam de 1,5 m bun de pus semintele cu flori salbatice pe care le-am cumparat zilele trecute.
Am impresia ca ori voit ori nevoit, adica cu voia sau nestiinta vechiului proprietar cineva s-a folosit de pamantul din padure, muult!
Acum multe radacini sunt dezgolite :(.
Urmele unui copac cazut ani de zile si distrus total.
Spatiul unde am facut rugul.
Da, am facut un foc mare, imens. Saptamana trecuta am intrebat chiar vecinul de langa noi de-i legal au ba. El mi-a spus ca face focul :)). Alaltaieri am vazut vecinul din cealata parte tot facand focul, tot unul mare si ieri ne-am facut curaj si pentru cca 3-4 ore am ars de cu spor cam tot ce ni se parea ca-i mai urgent de ars.
Au mai ramas cca 6 transe de ars, asta numai in situatia in care omul meu e acasa, liber. Singura, cu purceii langa mine nu ma incumet.
Mizeria aceasta ieri am reusit sa o ardem toata, plus ceva copaci morti de ani si acum putrezi.
Mizeria pe care cu nonsalanta o aranca vecinii din spatele casei noastre sau de ce sunt atat de nerabdatoare sa pun gard. Si pentru a-mi stii purceii in siguranta, dar si pentru a sta deoparte de nerusinarea altora.
Matusica :P.
Terasa din spatele casei, care la anul o sa dispara, sper!
Se vor bani pentru orice, asa se pare. Deocamdata sa vedem cum ne descurcam cu gardul...
Padurea, inca greu de intrat in ea.
Un brad pe care il vom taia cat mai mult. Mie nu-mi place, ocupa mult spatiu si chiar nu ma incanta genul acesta de brazi.
Un copac care inmugureste. Habar n-am ce e. Dupa, cand voi avea imaginea florii imi voi spune "Traiasca Google!" :)
Omul meu cu matusica lui au curatat padurea si i-a pus necuratul sa-mi taie trei copaci tineri, frumosi. Cand au atatea mizerii de scos de acolo ei se impiedicau de copacei. Iarasi am simtit ca alunec.
Se pare ca au inteles dupa, oricum eu inca sunt in doliu dupa copacii mei.
Intr-un final am reusit totusi sa ma detasez, Andrei a aprins un foc mare, un rug si m-am simtit iarasi copila. Imi aduceam aminte de zilele de primavara de la Poptileni cand bunicul si unchiul aprindeau focul, ardeau tot ce era de ars si cum noi toti, copiii, ne jucam fascinati pe langa foc.
Superb, cu contractii, simteam cum continui sa ma dilat si atat de incantata.
Iar azi!? Azi cozonaci si flori, legume, verdeturi puse in pamant.
Ce incantare!
Asa simt!
Azi am fost la un control de rutina, e bine, bb Marc e bine. Nu-mi place cum suna bb, trebuie sa gasesc altceva, vad eu... Asa, deci totul bine, contractiile sunt din cauza efortului. Eiii, incerc sa gasesc si o formula mai convenabila, 60 de km pana la Montreal, spitalul judeiesc is multi. Am gasit un spital mai aproape, la Saint-Jerome, doar vreo 30 km, deja e mai bine.
I-am spus doamnei doctor ca eu n-as avea probleme sa nasc acasa, mi-a spus ca nu-i nicio problema sa nasc acasa, problema e cand nasti iarna, in masina, in Quebec. N-are sa fie chiar iarna, cu toate ca nu se stie, aprilie in Quebec poate sa insemne si iarna....
Si am gasit si unele referinte si-mi place ce citesc despre...
L'Hôpital de Saint-Jérôme est le premier dans la région de Montréal à s'être associé à une maison des naissances. «Si les femmes le désirent, l'accouchement se fait dans nos salles, mais avec une sage-femme», résume Maude Marchildon, chef du Mère-Enfant de Saint-Jérôme.
D'ici quelques semaines, une maison des naissances sera construite à Blainville et sera affiliée à l'Hôpital de Saint-Jérôme. «La tension entre sages-femmes et médecins, ça n'existe pas ici. On collabore très bien», assure la Dre Dubois, gynécologue en chef de l'Hôpital de Saint-Jérôme.
Datant de 1950, le département des naissances de l'hôpital de Saint-Jérôme a été rénové en 2000. Les cinq chambres de naissance sont toutefois déjà défraîchies. Les instruments médicaux sont à peine cachés par les meubles qui sont très usés.
Au département postnatal, les chambres de séjour semi-privées offrent beaucoup d'intimité aux mères, car les deux lits sont séparés par un mur. Mais les pièces ne sont pas grandes ce qui rend la cohabitation parents-enfants difficile.
Les infos du site msn : 290, rue Montigny, Saint-Jérôme, QC J7Z 5T3 Tél. : 450-431-8200
Politique de l'hôpital: Salle de triage 5 chambres de naissances Monitoring intermittent + 20 minutes à l'arrivée Prise de sang : oui Soluté: bouchon Nourriture et liquide en travail: selon les médecins Les enfants sont permis lors de l'accouchement selon les médecins Nombre de personnes admise dans la chambre: pas de limite Personnel hospitalier: Infirmière, médecin Séparation mère-bébé: aucune Chambre privé et semi-privé Matériel disponible: ballon / Bain tourbillon communautaire / Barre de squatting Politique face aux accompagnnantes: Bienvenue
( Nu am sa dau sursa pentru simplul fapt ca se pare ca am cules un virus vizitand pagina de unde am cules informatiile.)
Maine am sa mai caut informatii si despre acest spital si despre altele, am inteles ca este unul chiar mai aproape de casa, la Terrenonne, dar ramane pe maine, acum merg sa curat bucataria care ma asteapta, dupa am sa ma intind, deja incep sa simt contractiile de la oboseala.....
